Luni, Aprilie 20, 2009, 04:52 AM 

In Memoriam Raluca
     media: 5.00 din 4 voturi

Desi pentru cititorii care nu lucreaza intr-o tara catolica sau anglicana ar trebui sa fie o sarbatoare, azi este o zi foarte, foarte trista. Pentru multi dintre noi, este un moment de comemorare si reculegere. Pentru cei ce nu-si amintesc, voi cita din lucrarea ‘Stresul profesional’ a studentilor Cornelia Mihai si Cristian Diaconu:

Unu din zece angajaţi români dă semne de depresie, iar
tendinţa e în crestere. Workaholismul (dependenţa de muncă), epuizarea psihică
sau atacurile de panică întregesc tabloul patologiilor născute din presiunile
tot mai mari de la serviciu. Mai puţin vizibile, suferinţele sufleteşti de la
job fac găuri serioase în punga patronilor, care se înşeală cu gândul că
angajaţii lor sunt din oţel.

Scandalul din jurul morţii Ralucăi Stroescu, s-a stins
iute, după câteva zile de "dezvăluiri" pe surse şi tiruri jurnalistice contra
neglijenţei firmei sau a doctorilor care au consultat-o. Tânăra, în vârsta de 31
de ani, a fost găsita moartă, în data de 20 aprilie 2007, în
apartamentul său din Bucureşti în urma unei perioade prelungite de solicitare
maximă la job. Raluca a fost găsită “înconjurată de 2 dosare, o pisică şi un
laptop”, susţine un coleg de-al ei...

După trei săptămâni de analize, Institutul Naţional de
Medicină Legală "Mina Minovici" a raportat cauza decesului: slăbire accentuată,
care a condus la probleme cardiace şi la degradarea ţesuturilor organelor
interne. Nimic despre stres sau epuizare la locul de muncă...
Aşa cum am
obsevat, în ultima vreme, specialiştii în resurse umane vorbesc despre riscul
instalării sindromului "burnout", al epuizării psihice şi fizice cauzate de
implicarea exagerată şi de solicitarea emoţională de lungă durată.

În ultimii ani, dependenţa de muncă sau workaholismul a
început să bântuie printre angajaţii români din companiile transnaţionale, mai
ales în domeniile consultanţă juridică şi financiar-bancar. Cei atinşi de
"virusul" hărniciei exagerate au deja în spate o educaţie care îi predispune la
a-şi sacrifica viaţa pe altarul firmei. "Sunt oameni care au învăţat în şcoală
foarte bine şi care s-au obişnuit să aibă rezultatele cele mai bune, să fie
primii"
[1], afirmă psihologul Christian Scholtes, senior associate la
firma de consultanţă în resurse umane Hermes Advisers. El spune că acest gen de
persoane găsesc în muncă mijlocul cel mai facil pentru a-şi demonstra cât de
bune sunt. "A avea o familie sau relaţii sociale este un obiectiv destul de vag.
Ori, obiectivele din companiile transnaţionale sunt comensurabile şi pot fi
atinse. Persoanele care investesc în asemenea domenii ajung să identifice stima
de sine şi starea de bine cu ceea ce realizează la job. Realizarea sarcinilor de
serviciu reprezintă soluţia cea mai rapidă pentru a-ţi demonstra că-ţi meriţi
statutul", decriptează psihologul.

Într-un recent interviu, un fost coleg al Ralucăi
Stroescu întăreşte involuntar cele afirmate mai sus: “... Raluca a venit
din industrie prin 2004... ea era financial controller şi era genul de om
căruia îi plăcea să învete... mult... iraţional de mult. Era de vreo 3 ani
şi trecuse cam prin toate poziţiile, promova pe o poziţie, stătea până învăţa
absolut tot... şi pe urma căuta altceva, să înveţe şi mai mult; pe
contabilitate ştia cam tot ce se putea şti (despre telefonie mobilă), aşa că a
vrut să ştie cum e în mai multe arii de activitate din mai multe industrii şi
aşa a hotărât să vină in audit. Audit nu ştia şi la început i-a fost greu,
normal o diferenţă era că acolo avea aceiaşi oameni mereu pe care îi coordona...
adică, mai plecau mai veneau dar la audit ai de fiecare dată altă echipă, alţi
oameni şi ai mai multe echipe in acelaşi timp...” Cu toate acestea, alte surse,
afirmă că Raluca Stroescu urma să se angajeze în altă parte, aceasta fiind
soluţia dată de unul din şefii săi ca răspuns la cea de-a treia demisie depusă
de tânără. Din pacate, organismul Ralucăi Stroescu nu a mai putut
rezista...
[1]Sursa: Ziarul Financiar

Din pacate, Raluca n-a mai trait sa vada ce se intampla acum. Raluca a trait intr-o lume in care concediul era o fata morgana, tangibila doar dupa multe interventii si cu rezervarea lui cu multe, multe luni inainte. Acum, aceleasi companii corporatiste isi roaga angajatii sa-si ia toate zilele de concediu, ba chiar sa-si ia pana la o luna de concediu fara plata , in speranta de a mai economisi ceva resurse financiare.

Raluca a trait intr-o lume in care trepadusii de la client trageau de timp fentand munca bazandu-se pe faptul ca sunt niste dinozauri de neinlocuit in conditiile unei false expansiuni. Astazi, sefii cei mari ai acelor firme au trebuit sa deschida ochii la frecarea de menta iar cuvintele ‘ disponibilizare ’ si ‘salarii compensatoare’ au devenit la ordinea zilei pentru cei care a caror munca era facuta de altii.

Raluca a trait intr-o lume a corporatiei atotstapanitoare de oameni si stapanita de ban. A unui mediu corporatist in care, ca un facut, in fiecare an ‘cresterea firmei a fost mai rapida si mai neprevazuta decat cresterea personalului’. A unui mediu in care patronii urmareau cu orice chip obtinerea unui randament de x ori mai mare decat investitia facuta, in care x e o necunoscuta aparata cu sfintenie dar care poate lua niste valori nebanuite de foarte multi.

Astazi, balonul umflat cu obrajii sfrijeliti de atata efort de catre imperiul corporatist a atins un rezultat previzibil: s-a dezumflat, amenintand sa se sparga. Iar gaura in balon a pornit de acolo de unde a inceput toata prostia: din America. Din pacate, Raluca nu a apucat sa se bucure de aceasta gaura temporara in balon care va fi oricum carpita in scurt timp in incercarea de a-l umfla din nou in timp record.

Criza financiara a adus schimbari. Multe in rau, dar si unele in bine. A schimbat timpul mediu de lucru petrecut la serviciu. A schimbat durata concediului. A inlaturat non-performerii. Ceea ce nimeni nu va putea schimba insa este faptul ca Raluca nu mai este printre noi. Corporatismul exarcebat ajutat de un sistem medical privat de toata jena a invins-o.

Am ramas noi, urmand sa purtam o lupta inegala. Noi, acei corporatisti care nu te vom uita niciodata, Raluca!

Miercuri, Septembrie 10, 2008, 04:44 AM 

In orasul trist (II)
     media: 0.00 din 0 voturi

Pana la urma s-a dovedit ca am fost inspirat ca nu pariasem pe Djokovic. Fraierul a pierdut primul set asa ca as fi pierdut si eu. Am pus pe Venus Williams in sferturi, chiar eram curios daca o sa iasa ceva. Daca ar fi iesit, trebuia sa fiu atent sa nu uit sa iau banii de aici, altminteri ii mai luam la anul cand as mai fi calcat pe-aici. Dar n-a iesit nici asta, ce incepe prost continua si mai prost.

In orasul trist, se aude muzica din difuzoare. Cam aceeasi muzica ca si in 98 cand am plecat in Bucuresti pentru prima data: Impact, 3 Sud Est etc. Orasul ma oboseste asa ca imi iau o Cola (la sticla) si ma asez pe o banca. Privelistea ma oboseste si mai tare asa ca o iau agale spre casa.

Tocmai bine, a venit si tipul de la cablu dupa ce ma chinuisem doua ore dimineata sa depun reclamatia. Se uita el pe la router, pe la telefon (de uitat stiu si eu sa ma uit), si ajunge el la concluzia ca sunt doua cauze: una ca e telefonul asezat pe modem si alta ca nu e ip-ul setat manual. In fine, da’ daca e de la ip ca si-l ia automat, de ce pica telefonul cand pica netul? Pana la urma au avut ceva dreptate ca nu s-a mai repetat si cum eu sunt inca la stadiul in care ma intreb de ce un MB n-are 1000 KB asa cum 1 Km are 1000 de m, am zis sa nu-i contrazic.

Ziua a treia mi-a adus noi senzatii: am iesit la Mall. Dupa ce m-am invartit aiurea ca sa nu gasesc nimic, am luat un cd cu Office la 200 de lei, doar-doar oi intra si eu odata pe calea legii. Un kit standard de Outlook n-ar avea ca deh...altminteri ar rade hackerii de ei. Dar asta e...tichie de margaritar n-avea orasul. Bine, o tichie de margaritar mai mica, tichia cea mare a fost Filarmonica.

Imi amintesc parca ar fi fost ieri cand alternativa noastra la orele de fizica, chimie, engleza si istorie, cinematograful de langa liceu a fost inchis iar in locul lui a fost deschisa filarmonica. Normal, la deschidere mulţi elevi au fost obligaţi să vină, regretând în corpore prezenţa, însă la următoarele reprezentaţii elevii se puteau număra pe degete. Spectatorii veneau din binecunoscutul motiv Hai, ţaţo, la Iunion!, filarmonica fiind tichia de mărgăritar a unui oraş industrial. Culmea ironiei, sponsorul principal al spectacolelor era o firmă de produse chimice.

Imi amintesc si acum consideraţiile noastre culturale în mijlocul unui concert la filarmonică, unde am venit toţi atraşi de sunetul… constrângerilor dirigii. Căscând din toate fălcile datorită impresionantului spectacol, mă trezesc apelat de Bogdan: “Ştii cine e antrenorul Padovei?” Evident că nu ştiam, nici el nu ştia de fapt, asta nu-l împiedica însă să intervină din nou foarte senin: “Eu aş vrea să devin antrenor la Padova” Asta era prea de tot, aşa că şi eu şi Petty ne prăbuşim de râs în mijlocul unui număr la pian. “Dacă nu vă place puteţi ieşi afară, că n-am plătit ca să vă aud pe voi!”, bombăni o babă înţepată. Bogdan continuă însă imperturbabil: “M-am gândit şi am găsit formula de echipă care ar putea salva Padova de la retrogradare.” Deja ne strângem obrajii cu dinţii pentru a nu izbucni într-o cascadă de hohote.

Hotărâseram că totuşi e mai bine să luăm ceva notiţe, că doar o dată e deschiderea oficială a primei filarmonici din oras. Petty ia primul creionul şi desenează pe o foicică un tabel de 3 linii şi 3 coloane egale. Foarte politicos, Petty mă invită să scriu eu prima literă a impresiilor noastre comune despre acest concert. Extrem de emoţionat, iau creionul tremurând şi înscriu litera x în căsuţa din mijloc a tabelului. Petty continuă, completând un 0 într-un colţ.

Activitatea noastră literară a fost întreruptă din nou de Bogdan care găseşte de cuviinţă să întrebe: “Aţi văzut ce mişto joacă echipa de rugby Harlequins din divizia a doua engleză?” Deşi nici eu, nici colegul meu nu văzusem la lucru respectiva echipă, lăsăm baltă opera literară şi ne ţinem cu mâinile de burtă de râs în timp ce tot mai mulţi melomani din jurul nostru îşi caută intrigaţi alte locuri în sală. În fine, grandiosul concert s-a terminat spre marea noastră uşurare, încărcaţi de o groază de cunoştinţe din domeniul.... sportului.

Intorcandu-ne la 2008, dupa aventura din Mall am revenit la consideratii high-life si culturale, ca de obicei. Asa ca m-am promptit intr-un KFC satul dupa 3 zile de folosit farfurii si mai ales furculite. Am bagat 4 aripioare picante fara sa respir si fara sa beau apa. I-am dat si maica-mii o aripioara, era rosie toata si bause si jumate de sticla de apa plata. Daca nu traieste printre indieni si alti locuitori din Far Away Country...... :)

Am ajuns si acasa, am continuat seara culturala cu ceva Prison Break, 90210 (tot bine arata Brenda, cum naiba o face?) si ceva telenovele pe-Acasa. Am numarat orele pana dimineata cand urma sa plec in Bucuresti, la castorasul drag si scump. In cele din urma cosmarul s-a sfarsit vineri dimineata . Mi-am dat seama ca mai bine il vad pe Petrica indrugand prostii pe insula decat sa vad peisajul dezolant din orasul trist.

Mai ramane o dilema. Unde mergem de Craciun? Traditia de a merge acasa s-a terminat iar insula pare a fi o alternativa buna. Chiar foarte buna.

Miercuri, Septembrie 3, 2008, 04:59 AM 

In orasul trist
     media: 5.00 din 2 voturi

De ieri stau exilat in oraşul trist unde totul îmi este ostil. Sau aşa mi se pare. De ceva timp, mai exact de la Crăciun trăiesc drama corporatiştilor care trebuie sa se întoarcă prin concedii in România. Partea mai naşpa e când trebuie sa atârni ba pe la o soră, ba pe la părinţi in diferite oraşe.

După cum spuneam, ieri am nimerit in oraşul trist. M-au întâmpinat clădirile îngălbenite ale Administraţiei Financiare si ale BCR-ului care acum 10 ani îţi luau ochii, fiind un punct de reper pentru orientarea în oraş la acea vreme. Probabil pentru edilii urbei e mai importantă construcţia decât renovarea. Aşa cum pentru corporatiştii români e mai importantă recrutarea decât reţinerea angajaţilor.

Am ieşit prin oraş. Mai bine aş fi ieşit prin Bucureşti înainte să vin. N-am vrut decât 3 lucruri: doza zilnică de 330 ml de cola la cutie, tot doza zilnică de kit kat simplă şi gumă Wrigley. De-aia cu zahăr, nu Orbit. Am crezut că dacă au făcut un carre4 în oraş, l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. Ei, nu, Carrefurică e mai mic decât Mega Image in Lizeanu după cum se vede şi din fotografia de faţă.

Mă avânt deci după cutii de Cola. Mă avânt degeaba, singurele cutii sunt de bere. Ce se cere, se dă. Probabil nu se bea decât bere in oraşul acesta. Măcar pe insula mea mai beau si whisky localnicii J Las aprovizionarea cu cola la cutie pentru alte dughene şi mă avânt către raionul de dulciuri.

Nu găsesc mai mult de 4-5 sortimente. Au kit kat, dar nu e nici pe departe ce vroiam eu. Adică au doar kit kat creamy care e o mare porcărie ca sa nu mai zic că e o bombă calorică. Mi se pare mie că pe ultimul stand ar fi mai multe dulciuri. Mă duc dar nu găsesc decât băutură. Mă mulţumesc şi cu niste snickers. Mai bune decât nimic.

Dau să plec nu înainte de a lua gumă Wrigley cu zahăr. Bineînţeles, găsesc doar Orbit. Nu un sortiment, ci 7. Fără zahăr dar cu o porcărie de îndulcitor care nu are decât efecte laxative. Iau un sortiment la întâmplare şi ies scârbit din coşmelie. Până la casă, mai aud şi alţi clienţi nemulţumiţi. Până la urmă de ce şi-au tras dugheană şi aici? Doar ca să fie prezenţi, să puncteze încă un oraş?

În fine, ies la vânătoare de cola. Şi găsesc doar cutii de 250 ml. Ceea ce pentru un corporatist obişnuit cu doza de la birou de 330 ml de la birou e foarte grav. Daca-mi dai o sticla de jumătate devin agitat (mai ceva decât sticla J ) iar daca-mi dai piticania de 250 o să moţăi toată ziua în amintirea oceanului. Până la urmă mă decid că e mai bine mai puţin decât mai mult şi iau de 250.

Aventurile nu se termină aici. Vreau să îmi verific mailurile private direct de pe telefon dar se pare că tehnologia EDGE nu a pătruns încă şi aici. Renunţ şi cobor din pat spre hârbul de calculator pe care-l are maică-mea. Dau drumul la download de Prison Break ca mai toata lumea dar Internetu pică din 10 în 10 minute. Încerc să mă distrez între timp conectându-mă la mailul de serviciu cu zeci de parole si tokenuri.

Mai bine nu mă conectam. Nu de alta, dar mi-am stricat ziua văzând că am uitat să-mi fac timesheetul ceea ce e foarte grav. Cine ştie cât mă hăituiesc cavalerii, mai ales după masa rotundă. Ceva mai încolo, o colegă care tocmai s-a spălat pe mâini de abureala de la noi şi si-a luat zborul spre Sidney îmi spune să-i iau şi ei dividendele. Ce dividende? Mai luăm şi dividende? Dar parca nu eram acţionari la SRL. Sau asociaţi mă rog. Hmm, ar fi bine să mai luăm nişte bani oricum.

Puţin mai încolo, un client care prin martie nu prea cuvânta, acum îmi trimite mailuri. De ce? Că acum are nevoie de rapoarte? Să fie sănătos, să i le trimită lu’ Petrică. Out of officeul spune clar că mă întorc mai încolo. Şi mai încolo, văd alt mail de la client: Unique2, îţi trimit ţie ce făcui, că Petrică mi-a zis să ţi le dau ţie. Ba, Petrică, tu ori eşti prost, ori crezi că sunt eu prost şi lucrez în vacanţă. Da-n fine, treaba ta, tu ai clientul în portofoliu, nu eu! J

În fine, mi-a căzut şi netu şi linia telefonică aşa că am plecat să pun pariuri la Astra dacă on-line nu se mai poate in oraşul trist. Am căutat Astra unde ştiam eu dar nu am găsit nicio firmuliţă. Am ajuns în altă parte a oraşului îndrumat de cei de la wettpunkt. Undeva între 3 sedii de bănci si doua farmacii (o şcoală n-ar face, doar bănci şi farmacii şi biserici din banii prostilor), se ascundea pe câţiva metri pătraţi şi agenţia.

Scot eu un bilet pus in Bucureşti să-mi iau banii, ţeapă! Cică ei nu dau bani decât pentru biletele jucate la ei! Mă hotărăsc sa pun până la urmă pe Djokovici la handicap dar până ajung la ghişeu, vânzătoarea îmi spune că a început meciul. Nu începuse, era 7:28, meciul începea oficial la 7:30 dar oricum meciurile de tenis încep după încălzire!! Dar asta e, suntem în oraşul trist, luminile s-au stins, lumea e rea si viata este grea! (citat Genius)

(Probabil) VA URMA (că mai stau)

Marti, Ianuarie 29, 2008, 05:20 AM 

In loc de "La multi ani"
     media: 0.00 din 0 voturi

Daca timpul ar mai fi avut putina rabdare, Raluca ar fi implinit azi 32 de ani. N-a fost insa sa fie. Probabil ca acum un an nu se astepta nimeni ca Ralucai sa ii fie urat pentru ultima oara “La multi ani”. Nimeni nu s-ar fi asteptat sa mai traiasca doar trei luni.

Raluca era o fata frumoasa, zambitoare, mereu amabila si bine dispusa. Cand nu era la serviciu in mijlocul dosarelor si al laptopurilor, era adesea inconjurata de prieteni, lucru relevat de altfel si de site. Timpul liber, putin cat era, si-l petrecea cu prietenii sau dedicandu-se hobby-urilor sale. Raluca lua lectii de karate, dar si de limba franceza , de altfel utile viitorului ei job din Luxemburg.

O sa-mi amintesc mereu de Raluca asa cum apare in poza de mai sus. Vesela, zambitoare si facand haz de necazurile inerente fiecarei zi. Viata intre calculatoare, birouri si camere de hotel n-a facut-o sa-si piarda simtul umorului. E-mailul auditorului e plin de presiuni, de lucruri cerute azi al caror termen este ieri, de intrebari fara sens de la clienti.

Poate daca si-ar fi luat inima-n dinti si le-ar fi spus NU, astazi as fi sunat-o sa-i spun ‘La multi ani’. Viata este insa imprevizibila. Nu poti sti niciodata ce se poate intampla.

Poate ar trebui sa fac in primul rand ceva cu mine. Cred ca ar trebui sa nu mai imi repet ca viata mea e distrusa si ca nu exista viata dupa Cristina. Ar trebui sa-mi propun sa imi petrec astfel aniversarile si zilele de nastere decat lacrimand la amintirele frumoase. Daca nu pentru mine, poate pentru Raluca.

Poate ar trebui sa ne gandim mai bine cand refuzam micile placeri pe motivul muncii suplimentare. Sa nu mai refuzam prietenei/prietenului o plimbare in parc datorita unui proiect care trebuie terminat ‘ieri’. Sa nu mai spunem nu unei invitatii la o cafea adresate de catre un prieten pentru ca trebuie sa muncim sau sa invatam la examene. Ar trebui sa invatam sa “traim”mai mult.

Pentru Raluca, acum este prea tarziu. Pentru noi, niciodata nu este prea devreme. Raluca, ai grija te rog de noi, de acolo unde esti si ajuta-ne sa luam deciziile corecte in viata. Cei care ti-au fost prieteni nu te vor uita niciodata!

Duminica, Octombrie 14, 2007, 07:12 AM 

Romania - Olanda
     media: 0.00 din 0 voturi

Desi dupa titlu nu s-ar zice, ramanem la categoria “Drame” si in acest post. Daca in precedenta insemnare am batut campii in lung si-n lat, trecand de la Radio Deea la Sandy Bell (Jonquille), de la Eroii nu au varsta la Alcoolicii anonimi si de la Britney Spears la Island FM, acum voi vorbi despre un eveniment bine localizat in timp si-n spatiu: martie 2005, stadionul Giulesti .

Pe vremea cand imi proiectam in minte actiuni premeditate menite a-l aduce pe iubitul Dragostei din Tei in sala de chirurgie plastica , un e-mail mi-a trezit atentia. Nu era unul din acelea in care mi se spunea ‘fa aia, nu fa aia’ ci eram invitati. Nu la vreo chermeza corporatista, sa-l mai aplaudam putin pe Big Boss cand ne povesteste cat de tare a urcat firma noastra si la ce distanta colosala se afla fata de locul 2, ci la un meci.

Primul lucru pe care l-am spus a fost I’d rather suck it to a donkey ....Mailul era de la administratorul firmei cu care eram in razboi. Care razboi a inceput cand am fost “detasat” la client pentru vreo doua saptamani exact cand se desfasura o operatiune de curatire a birourilor. Cand m-am intors, am fost surprins, mai intai placut (biroul era curat), apoi foarte neplacut (imi lipseau foarte multe lucruri, de la dosarele de legislatie si studii de piata pana la CD-uri, poze, felicitari primite de ziua mea si alte lucruri personale).

Am pus botu la inceput ca o sa le gaseasca ei intr-o cutie de carton si ca sa nu-mi fac griji, dar pana la urma mi-am dat seama ca nu o sa mai pot asculta Invidia, Aparente si Zbiara pana ce nu-mi pun internet + oDC acasa. Nu m-am dat batut insa pana nu am facut un scandal imens in urma caruia convorbirile dintre mine si personalul administrativ din firma au fost inghetate.

Mailul suna al naibii de bine (desi o parte importanta era tzapa): raspundeti voi la mail si noi va rezervam bilet, pe urma veniti la marketing, luati biletelul si ne vedem la meci! Pe urma va facem si cinste la Amsterdam Cafe. Poate prea frumos ca sa fie adevarat. Auzindu-le si pe Neprihanita (dar pe vremea aia era doar Pisoi, habar n-aveam de obiceiurile ‘religioase’) si pe a ei prietena Wow, daca batem Romania, ne dezbracam in tribuna am inceput sa iau in calcul si varianta unei calcari pe inimioara si implicit a unui raspuns afirmativ catre administrator.

O intreaba cineva pe sefa directa (care statea si in cartierul meu, Pantelimon) daca vine la meci. Se rusineaza ea un putin dar pe urma zice: Vin, ma, sa le dam muie la olandezi! Toata lumea e pe jos de ras. Nu stiu daca se referea la olandezi in general, sau la doi dintre cei Big Bosii din firma, dintre care unul ne facuse destule zile fripte. By the way, sa nu uit sa-i dau maine mesaj pe Sametime sa-l intreb daca i-a placut golul lui Goian :)

Tot in ziua aia ma intreaba si pe mine Diva, direct de la jobul din Caracal, daca vin la meci. Eu ce sa mai zic, daca vine chiar si Diva, trebuia sa vin si eu. Imi da ordin sa-i rezerv si ei si baietilor de pe job niste bilete. Eu ma conformez, ii dau administratorului un raspuns sec la mail de genul Vin si eu de parca nimic nu s-ar fi intamplat si imi vad de treaba. Cand ma duc sa ridic beletele, administratorul zambea pe sub mustata. Eu ma fac ca mi-a intrat ceva in ochi si plec repede cu cele 3 hartii echivalentul a 10 lei bucata.

Ziua meciului. Cu 2 ore inainte de fluierul de start, stau sa-mi adun gasca de cartier (sefa) la metrou la Iancului. Dupa 25 de minute de asteptare, apare (trebuia sa se machieze, fardeze etc., doar merge la corporate event). Ajungem repede in Crangasi, metroul e destul de liber. Facem o plimbare de 10 minute, cumparam si steaguri sa intram in atmosfera si ajungem la benzinaria de vis-a-vis de Teatrul Giulesti. Aici se stransese o mare parte din Corporatie, Neprihanita cu prietena ei aveau acuarele si ne pictau pe fete cu cele 3 culori.

Mai sunt 45 de minute si Diva nu apare. Deja marea parte a colegilor urca in tribuna sa mai gaseasca vreun locsor. O sun sa vad care e spilul. Diva imi zice: Aaa, stai ca sunt in taxi si e aglomerat traficul.. Evident, era greu sa ia metroul de la Timpuri Noi 6 statii, deja intelegeam de ce i se spune Diva. Culmea ironiei, prima data cand am lucrat cu ea, fusesem la o fabrica, unde numarasem deseuri :))

In fine, pana la urma apare disperata din spatele fortelor de ordine, care n-o lasau sa intre in perimetrul stadionului. O iau de aripa si intram pe stadion. Mai imi ramasesera fideli doi IT-isti care ma asteptasera si cu care incercam sa mai gasim locuri in vacarmul din Giulesti. Pana la urma ajungem intr-un colt, langa poarta lui Lobont. Scaunele murdare si pline de apa. Aia din spate striga: Stati jos, ca nu vedem. Diva stramba deja din nas. Nu avea fotoliul ei de piele si nu avea nici reluari la goluri.

Care gol a venit repede, exact cand ma chinuiam sa sterg scaunele cu un ziar. Am vazut doar fetele IT-istilor spunand un Nuuu iar cand m-am intors mingea era in poarta lui Lobont iar tabela se schimba in 0-1. Olandezii (cu sefii nostri cu tot) exultau in tribuna alaturata imbracati toti in geci portocalii pe care scria Supporter Holland. Dupa ce se mai linistesc spiritele, incerc sa le sun pe Neprihanita & Sefa & Co sa vad pe unde s-au aciuat. Raspuns extrem de pretios: Vezi ca suntem in mijloc, avem niste steaguri.... Super informatie, erau mii de steaguri :)

Imediat dupa golul de 0-2 ne indreptam furiosi spre iesire. Dupa 10 minute apare sefa cu alti IT-isti si cativa de la HR. Suna unul dintre IT-isti pe administrator, evident era o tzapa cu Amsterdam Cafe. Nu era nimic rezervat, doar daca vrem noi sa mergem la NV. Gasca decide sa mearga in Regie, ca e mai aproape. Stop, stop, stop, unde-i Neprihanita & gaska ei cu acuarelele? O sun mai intai pe d-ra cu acuarele, sa ma asigur. D-ra imi zice ca a plecat cu doi prieteni si nu vine cu noi. Ma prefac suparat si gelos (doi prieteni??) si o sun pe Neprihanita (dar repet, atunci era doar Pisoi).

Pisoi imi zice ca e pe la Car4 Orhideea si ca vrea sa mearga acasa. Mda, era mai aproape de Regie decat noi, tocmai de aceea trebuia sa trag de timp cat sa scap de tovarasii actuali si sa ajung la ea. Ii zic de planurile gastii cu Regia cat sa ma auda si ei, rostind: Hai ca te iau eu de la Grozavesti. Intrebare a la Neprihanita: Pai si cum ajung acolo? Era prea simplu sa-i spun ca trebuie sa treaca strada asa ca ii spun abtinandu-ma cu greu sa nu rad: Pai trebuie sa mergi pana la pasarela de la Basarab, treci calea ferata, intri la metrou la Basarab si mergi 3 statii pana la Grozavesti. Zis si facut.

Eu ii spun sefei ca apar in 30 de minute, ca ma duc s-o iau pe Pisoi de la Grozavesti. O iau si pe Diva din motive evidente. Veti vedea mai tarziu de ce sunt asa de evidente. Nu ne grabim, intre timp mai sunam un microbist si-i cantam Suparat sunt, Doamne, iara. Ajungem la Grozavesti, Neprihanita neagra de suparare. Era greu sa-si dea cu labuta peste obraz sa se stearga de acuarele, asa ca s-au luat toti de ea vazand-o gagica blonda, singura si vopsita pe fata. Iesim din refugiul de la metrou si in secunda imediat urmatoare ii simt gherutele infipte in gatul meu. Vazuse in fata Car4-ul. Ma salveaza in cele din urma Diva (acum intelegeti de ce am luat-o cu mine).

Dialog previzibil: Eu: Mergem in Regie? Ea: Nu mai pot, am obosit si s-au luat toti de mine, m-am saturat! Eu cu Diva zicem repede la unison pana nu se razgandeste: Luam un taxi si mergem in Amesterdam Cafe! Ajungem in Amsterdam, ce sa stai acolo? Era tot pubul transformat in portocaliu. Il localizam pe Big Boss si-l felicitam in speranta unei mariri ceva, p-acolo. El e sociabil, imi ia steagul Romaniei si sta la poza. Dupa care ne retragem intr-un Irish Pub, ca pe irlandezi ii iertasem dupa eliminarea de la Coppa del Mondo din 90.

Diva a fost cuminte, mi-a facut jocul si nu prea a vorbit, nu degeaba era ea junior si noi seniori :) Tot invatase ceva din corporatie. Dupa care...au urmat timpurile bune, dupa care...timpurile rele. Cand am aflat de tragerea la sorti de acum un an jumate, ne-am dat mailuri sa ne intalnim iar la meciul din Romania. Deja eram cu totii la alte corporatii.

Astazi, lucrurile s-au schimbat. Dintre personajele amintite doar Diva si Neprihanita au ramas in tara. Sefa si fata cu acuarelele sunt in UE (ceva mai la vest), bossii olandezi s-au mutat mai la est sa castige mai bine, iar eu sunt in Atlantic. Meciul cu Olanda nu s-a mai desfasurat in Bucuresti, ci la Constanta. N-a mai invins Olanda, ci Romania. Neprihanita n-a fost la meci. Nu stiu nimic de Diva, sa-mi aduc aminte sa o intreb maine pe mail cand il “felicit” si pe ex-bossul olandez pe sametime.

N-am idee cum s-a vazut meciul din UE (daca s-a vazut), eu am platit ca fraieru 6 EUR la UEFA ca sa il vad cu intreruperi si sa nu vad faza golului. Prin minutul 80 m-am enervat si l-am urmarit pe solaris sport (preluat dupa TVR cu comentariu in romana) desi rezolutia era mai slaba (dar era moka si nici nu avea intreruperi). Ceilalti locuitori ai insulei au fost captivati de alt meci. Cel in care ‘le coq’ francez fusese masacrat deja cu mult timp in urma de catre ziaristii englezi.

(Pe eticheta cocosului din reclama de la Times scrie: Name: Le coq, Cause of death: lack of heart) Horror!

Am considerat intotdeauna ca sunt un microbist, mai ales cand vine vorba de echipa nationala . Cu toate acestea, acum doi ani, am ajuns acasa zambind desi toti suporterii erau fierti dupa un asemenea meci. Am pus steagul la usa si mi-am vazut in continuare de Neprihanita. Acum, in sfarsit Romania a obtinut un rezultat bun. A fost un final dramatic, au fost 20 de minute in care in mod normal ar trebui sa te fii conectat la tensiunea meciului, sa nu-ti mai pese de nimic. N-a fost asa, amintirele cu Neprihanita m-au bantuit si in acest final de meci ca in tot anul de altfel. Imaginea ei cu rosu, galben si albastru pe obrajori a fost prezenta tot timpul meciului. Am incercat sa schitez un gest de bucurie pentru victorie dar n-am reusit.

Si cam aceasta a fost cronica meciului Romania – Olanda 1-0, vazut de departe. Din Atlantic, a relatat pentru Dumneavoastra corespondentul special corporatistu.

    pagina urmatoare >>


E-mail: corporatistu@gmail.com
  • <<2016.Septembrie 
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031 

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:304.245
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare