Joi, Noiembrie 29, 2012, 01:08 AM 

Mituri corporatiste: Amor ascuns
     media: 0.00 din 0 voturi

A fost odata ca niciodata (ei, aiurea, ca de foarte multe ori vroiam sa zic), un corporatist si o corporatista. Cei doi corporatisti duceau o viata obisnuita in biroul lor corporatist din Manilla. Munceau din zori pana noaptea, se plimbau pe ascuns tinandu-se de manuta, corporatistu era promovat la manager, corporatista se strecura pe ascuns in dormitorul corporatistului, corporatista era alocata pe jobul corporatistului, corporatistul ii facea evaluarea (buna) corporatistei, corporatista era apreciata si iubita pe ascuns de catre corporatist, corporatista era booked din ce in ce mai mult pe joburile corporatistului, corporatistu era fericit alaturi de iubirea lui secreta etc. Dupa cum am spus, o viata obisnuita de corporatisti. Numai ca era o problema: corporatia avea reguli de independenta.

Nu se putea sa-i faci evaluarea propriei prietene. Ca de, cica nu mai erai partinitor. De parca altminteri nu s-ar fi aplicat legea lui Om: Fii om cu mine, ca oi fi si eu cu tine! (la upward feedback). Nu se putea sa lucrezi cu prietena pe job. Ca na, cica ai fi favorizat-o fata de membrii echipei. Bine, arata-mi mei un manager single care are o echipa de x baieti si o fata cat de cat atragatoare si care sa nu favorizeze fatuca. Asa ca, ce puteau ei sa mai faca dupa atatea incalcari ale regulilor decat sa continua sa-si ascunda relatia?

Zis si facut. Dupa cativa ani, orele cresteau iar salariile nu prea. Multi prieteni isi luau talpasita in tari mai dezvoltate, unde plateau chiria, pastrau 100 pentru cheltuieli curente iar restul salariului si-l trimiteau la rudele mai sarace in dulcea traditie filipineza. De ce n-ar aplica si ei in strainatate? Au dat interviuri peste interviuri, au refuzat ceva joburi pentru ca nu era mai greu sa gaseasca amandoi de lucru in acelasi oras dar pana la urma au reusit.

Ca daca n-ar fi reusit, nu v-as fi povestit. Nu degeaba au ajuns colegi cu mine pe o insula mica aflata la zile distanta (cu avionul, nu cu piciorul) de tara lor natala. Amu’ orice om normal s-ar fi asteptat ca cei doi amorezi sa-si recunoasca idila ca doar o luau de la capat intr-o noua tara. Surprinzator insa, corporatista a sosit prima introducandu-si partenerul drept „cel mai bun prieten al meu”. Mai mult, a insistat sa-i devina si mentor numai ca ai nostri cavaleri au mirosit ceva si au refuzat.

Corporatia i-a cazat temporar in doua camere de hotel dar dupa doua saptamani .. ce sa vezi? Si-au inchiriat un apartament. Unul singur pentru amandoi. Peste vreo luna m-au chemat in vizita. Surprize, surprize! Apartamentul avea un singur dormitor. Si un singur pat. Dar na, vorba unei localnice care la alcool spune multe: Daaa, daa, e cel mai bun prieten al ei, e perfect normal in Filipine sa doarma in acelasi pat, ii mai atinge si puta din greseala, eeh..normal, asa o fi la catolici!

Mimoza, ea insasi filipineza a dat din cap: Nu-i deloc normal la fili..dimpotriva! Dar ma rog, dragostea genereaza ambitii mari asa ca cei doi si-au vazut de treaba impotriva gurii targului de 16 mii de suflete care a devenit sloboda si a inceput sa-i barfeasca pe cei doi cu cat mai multa patima.

Criza mondiala i-a afectat si pe cei doi, Regele Arthur indreptand sceptrul concedierii spre managerul filipinez. Salariul ei n-a fost suficient sa tina doi oameni si sa mai si trimita bani acasa, asa ca omul a plecat inapoi spre casa. Dragostea n-a murit, cei doi avand o relatie la distanta. Ceea ce n-am inteles insa e de au continuat sa o ascunda.

Metodologul a pus piciorul in prag intreband-o pe filipineza la un eveniment monden: Si, ce mai face pampalaul (asta-i nick-nameul lui) Cand va casatoriti? Nici de data asta corporatista nu s-a dat de gol. Nuuu, suntem doar best friends! Aaaa, a conchis Meto, deci inca sunteti in faza de negare. Ceilalti filipinezi au facut un bine barfitorilor si au investigat „acasa” motivul pentru care cei doi se ascundeau. Si uite asa a mai aparut un motiv de barfa.

Toata lumea stia ce ascunde si mai ales de ce se ascunde. Practic, in urma cu 4 ani avusese o relatie „nepermisa” cu propriul sef la firma globala din Filipine. Intre timp, nu mai lucra cu el dar ea lucra in aceeasi firma, doar ca in alt birou (pe insula) si pur si simplu ii era frica ca se va afla de aventura ei din trecut iar repercusiunile vor fi in prezent dupa regulile globale ale multinationalei. Un mit clasic dar nepus vreodata in practica!

Intre timp, Pampalaul a gasit un job in Londra iar nu dupa mult timp, filipineza a plecat in aceasi directie pentru a locui cu „cel mai bun prieten”. Numai ca singurul job pe care l-a putut primi in vremuri de restriste a fost la aceeasi firma globala la care fusese si in Filipine si la noi pe insula. Asa ca secretul a fost „pastrat” in continuare. De parca mai era cineva care sa nu stie.
Odata ajunsi amandoi in Londra, barfele au disparut, gura targului preferand alte subiecte la ordinea zilei de pe piata locala. N-am mai auzit nimic de ei timp de peste un an. La un moment dat insa, am aflat ca si ea a parasit intr-un sfarsit corporatia. Moment in care pe timeline-ul ei de facebook a aparut: „Married to Pampalaul”.

Amorul lor a iesit in sfarsit la iveala. Dar pentru cine?

Luni, Noiembrie 19, 2012, 01:46 AM 

Daramatorii de Mituri: Mai stai inca putin
     media: 0.00 din 0 voturi

Mai aveam atat de PUTIN, o singura treapta de urcat, o singura promovare, nu-ti ceream atat de mult, dupa aia lucrurile s-ar fi aranjat de la sine, am fi mers intr-o vacanta lunga, undeva intr-o insula din Pacific [….] dar trebuie timp, Laura, drumul pana acolo e facut din seri petrecute la birou, sedinte si rapoarte, trebuie sa trecem prin ele, sa invingem sute de deadline-uri, altfel insula ramane numai o poza frumoasa de pus pe desktop…

Citatul de mai sus e din romanul Deadline scris de Adina Rosetti si publicat de Editura Curtea Veche dar ar putea fi foarte bine un puseu din gandirea corporatista a oricarui specimen. Ce caracteristici sa aiba specimenul? Pai simplu: angajat in corporatie de cel putin 3-4 ani, de preferinta sa lucreze cu clienti ai angajatorului, sa munceasca nopti si week-enduri fara o retributive suplimentara (imediata), sa-si neglijeze prietenii si iubita/iubitul datorita serviciului si sa aiba un ideal. Care ideal e o vacanta lunga intr-o insula din Pacific in exemplul de mai sus. Dar ar putea fi foarte bine o promovare la o functie foarte maaaare (gen partener intr-o firma de consultanta), un bonus enorm de valoarea unui apartament in Piata Victoriei sau, cel mai frecvent cliseu, un job de executiv la o alta companie.

Cum ajungi la ideal? Pai simplu, nene, rabzi! Iti da Tipicarul sarcina sa faci curatenie pe fisierul din retea (inainte de arhivare), asta in conditiile in care ai zeci de deadlineuri pentru alti clienti? Nu, nu trebuie sa-l pocnesti si sa-l faci una cu podeaua, trebuie sa rabzi INCA PUTIN (pana la arhivare), altfel primesti bad feedback si nu mai atingi idealul. Seful Petrica te omoara cu note de revizie? INCA PUTIN mai rabda, si te face si pe tine sef. Ai ajuns sef iar Cavalerul Frezat freaca menta delegandu-ti toate prostiile pentru ca apoi sa te intrebe vrute si nevrute? Raaabda INCA PUTIN si poate iei un bonus mare la anul. Clientul e prost de pute si te sacaie cand ai lucruri mai importante de facut? Nu-I nimic, mai rabda PUTIN si poate ajungi si tu la un client sa-I sacai pe altii.

Acum pe bune, cat de PUTIN? Acum vreo 8 ani am plecat dintr-o firma tip “pomul laudat” la care lucram in medie 90 de ore pe saptamana (aproape 400 pe luna) si care “platea bine” conform taxime-tristilor, mai précis 400 de euro pe luna. Remuneratie orara comparabila cu cea a chelnerilor de la Mc Donalds. “Vaaaai, cum poti sa pleci acum, - mi-au spus cativa spalati pe creier – de ce nu mai stai PUTIN, 2-3 ani, o sa te faca manager si pe urma daca vrei sa pleci, o sa pleci pe un salariu mult mai mare, chiar si 1.200 de euro”. Norocul meu e ca n-am mai rabdat putin si am plecat dupa 15 zile de preaviz. Am muncit cinstit si rezonabil si la noul loc de munca, am schimbat firma din nou si dupa 2 ani (PUTIN-ul pe care-l trebuia sa mai astept la primul job) aveam un salariu considerabil mai mare decat cei 1.200 laudati.

Sefa mea n-a plecat insa. A mai stat, pentru ca desi era déjà Sef a decis sa mai rabde PUTIN pana o sa fie Mare Sef (aka Senior Manager). PUTIN-ul ei insemna 3 ani dar surpriza… mai marele Satrap din firma a decis sa faca niste economii si sa n-o promoveze. De ce? Aaa, pai il doare sufletul ca o angajata asa competenta si devotata n-a putut fi promovata dar are mainile legate si nu poate face nimic pentru ca ea nu si-a luat nus-ce examen! Intre timp, femeia a promovat la alte capitole cum ar fi numarul de vizite la doctor, dezechilibre hormonale, stari depresive si sticle de vin golite. Mai avea foarte putin pana la o cruce in cimintir insa s-a oprit insa la timp si a plecat fara sa priveasca inapoi. Altminteri, cineva i-ar fi spus ca mai are atat de PUTIN pana la pozitia mult visata.

Eee, nu mai stau, stau PUTIN sa iau bonusul si sa-l vad in contul bancar, sa zic ca n-am muncit degeaba, si pe urma ma car”. Asta e cam ca suta lui Ceausescu, iti dau o firimitura dupa ce lucrezi 12 luni ca boul si-ti promit ca la urmatorul semestru o sa-ti dea o avere. Si tot asa. Ca o curiozitate, inainte de a pleca de la unul dintre joburi, Marele Satrap mi-a promis ca-mi da un bonus egal cu doua salarii daca raman inca un an. I-am ras in fata. Erau destui angajatori care ofereau al 13-lea salariu din oficiu si al-14-lea in functie de performanta. E adevarat, trecute-s vremurile acelea dar principiul ramane. Top -Managementul e atat de fixat cu ochii pe concurenta incat nu descuie cutiuta cu prime / oferte / nebunii pana nu o face jumate din bransa.

Voi incheia cu evenimente mai recente, si anume sfatul Directoritei dupa ce-i impartasisem gandul de a pleca din Multinationala de pe Insula. Raspunsul ei a fost de anticipat: Mai bine ramai INCA PUTIN, adica un an, si te facem Sef. O sa castigi mai mult decat unde te-ai duce acum, piata e la un nivel foarte jos, asa zice si regele Arthur. Bine, regele Arthur zicea de mult de criza, trebuia sa mai taie costurile ca sa-si creasca dividendul cat sa-si intretina toate amantele.

Dupa 3 saptamani. Eu: Mi-am gasit job. Ea: Pacat. Si lucrezi mai putin, nu? Dar ti-au dat si bani in plus fata de cat castigi aici? Eu: Da. Vreo 20% mai mult. Ea: Wow! Pai noi nu ti-am fi dat 20% nici dupa ce te-am fi promovat (peste un an). Nu ca n-as fi stiut!

Sunt doar cateva exemple din cele nenumarate in care cel ce nu asteapta / rabda INCA PUTIN, obtine avantaje mai mari prin actiunea contrarie. Aaaa, poate vreti sa stiti ce s-a intamplat cu Augustin Duna, personajul principal din Deadline, cartea cu care am inceput insemnarea pe blog? Pai l-a parasit iubita cu care statea de 10 ani, subalterna cea mai buna a murit de epuizare, lumea l-a aratat pe el cu degetul dar el a continuat sa astepte. INCA PUTIN. Si a reusit, a fost promovat si s-a ales cu una bucata managerita de marketing. Cartea nu precizeaza daca a ajuns sa lucreze mai putin. Dar ce conteaza? E bine cand totul se termina cu bine.

Romanul are happy ending. Dar realitatea?


E-mail: corporatistu@gmail.com

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:312.373
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare