Vineri, Septembrie 26, 2008, 04:18 AM 

Cine sa traiasca?
     media: 5.00 din 1 vot

Putini scenaristi de la Holiwood ar incepe un film de dragoste cu un personaj cautand nervos pe internet. Mai spunem ca personajul nostru nu are rolul principal in povestea de dragoste si mai pierdem cativa scenaristi din cei “putini”. Daca mai adaugam faptul ca acel ceva cautat pe Google este “ situatii financiare - stocuri” cei cativa scenaristi ramasi vor intra in greva. Caz in care nu ne ramane de facut decat sa vedem cum viata reala bate viata din film.

In viata reala, personajul corporatist, masculin sau feminin, este stresat in permanenta, intotdeauna cu mana pe mouse si ochii in monitor. Din pacate, graba nu il va ajuta sa plece acasa la o ora rezonabila. Febril, va fi intotdeauna in mijlocul unui tabel, unui raport sau in cautarea unor termeni pe google. Timpul este esential si orice pista gresita pe care l-ar aduce Excelul, Wordul sau google il va irita si il va face sa injure.

Ce poate face un corporatist cand cauta situatii financiare de la Electrica si gaseste ce? Un blog? Un blog pe care nu numai ca nu va gasi situatii financiare dar in care reprezentantii contabilitatii sunt contopisti, economisti de pe vremea lui tataie si comunisti? Pai ce sa faca? Poate sa planga, sa injure sa dea cu pumnu in masa sau sa .. sa citeasca blogul cu multa curiozitate?!?

Ei nu, am glumit, asta nu se poate intampla. Decat daca... daca avem de-a face cu un corporatist special. Mai precis o corporatista. Poate cu o vechime ceva mai mica decat corporatistul al carui blog il cititi acum, dar cu o vointa de fier. Inhamata pe mosia plantatiei actuale in urma cu an, avea sa se trezeasca cu prea multe pe cap mai curand decat ar fi crezut.

Aterizata intr-o dupa-masa infrigurata de 17 decembrie in orasul lui Bacovia, avea sa aterizeze si virtual pe un blog. Un blog intunecat, care desi avea un ambalaj amuzant ascundea multa tristete, neputinta si poate chiar resemnare. Nu mai conta ca era tarziu, ca se apropia Craciunul, ca erau multe de facut la serviciu si ca ziua de lucru era inca “tanara” la orele 16:54.

A stat si a citit aproape o ora regasindu-se adesea in situatiile enumerate. Contabile contopiste vazuse si ea destule. Nici de dastepti nu scapase, poate mai mult din domeniul auditului decat din cel al IT-ului. Ba mai mult, avea si ea un blog pentru a-si alunga amarul, blog avand numele unei pasari de mult apuse din Oceanul Indian.

Afara era intuneric bezna dar n-a putut parasi blogul fara a lasa un comentariu care tradus suna astfel: Am ajuns la tine pe blog din greseala – cautand pe google “situatii financiare stocuri...”. Nu mai e nevoie sa spun, sunt o corporatista si eu. Oricum, iti voi adauga blogul in blogroll – sper ca nu te superi.

Nu intamplator am spus tradus deoarece era in engleza, fiind un raspuns al altui post in engleza, Kiss and Leave. Este vorba despre un post unicat pe acel blog, singurul pe care autorul l-a scris vreodata inca sub stapanirea celor 6-7, dar cine le-a mai numarat, pahare de rom cu cola. (Acum ca o paranteza, iubita, daca n-as fi baut, n-as mai fi scris postul, google n-ar mai fi indexat blogul, A. nu ar mai fi ajuns la mine si noi doi nu ne-am fi cunoscut :-*). Si tot o premiera pe acel blog e realizata si azi, 26 septembrie, data la care cititi deja primul post despre un personaj pozitiv in viata: AMY.

Amy a continuat sa scrie pana cand blogul ei a fost descoperit de unul din sefi, acesta fiind mai putin incantat de dezvaluirea unor aspecte de pe plantatie. And deleted it was! A continuat insa sa citeasca blogul corporatistului unique2, ba chiar a si comunicat cu el, imprietenindu-se si impresionandu-l cu altruismul ei nemaintalnit. Tot din altruism a impartasit url-ul si prietenilor ei, recomandandu-l cu multa caldura.

Proverbul ‘Spune-mi cu cine te aduni ca sa-ti spun cu cine semeni‘’ s-a dovedit valabil, astfel ca cea mai buna prietena a ei a intrat in randul cititorilor de aventuri corporatiste scrijelite de unique2. Nu peste foarte mult timp ‘kiss’ a devenit si altceva decat parte din titlul unui post trist pe blog. Si aici ma retrag eu frumos si ii las pe scenaristii de la Holiwood sa faca un love-story care incepe cu Amy cautand situatii financiare pe google (fara ca Amy sa fie personaj principal).

N-as putea incheia insa fara ca cei doi interpreti principali din filmul mai sus mentionat sa-i multumeasca lui Amy si sa faca reverentele de rigoare. Mai mult, ii ureaza multa sanatate, fericire, succese si de ce nu, un nou blog mai ferit de ochii sefilor.

LA MULTI, MULTI ANI, AMY!! >:D< >:D<

Marti, Septembrie 23, 2008, 03:47 AM 

Sezonul plicului
     media: 5.00 din 1 vot

In ultimele zile ma gandesc din ce in ce mai mult ca unii ar fi trebuit sa-si schimbe cariera si sa se faca postasi. Ma refer la cavalerii meseri rotunde. Nu de putine ori ii vezi distribuind dimineata corespondenta dupa ce tot ei aprobasera continutul inainte. Tot ei sunt primii care confisca ziarele si le citesc cu vadit interes cu o cafea mare in fata.

Insa imaginea pe care orice muritor de foame o viseaza timp de un an este cea a cavalerului inmanandu-i plicul. Ati citit bine, nu ‘un plic’, ci plicul. Plicul cel despre care s-a tot vorbit in firma pe durata verii si care contine o foaie semnata. Plicul prin care maretii cavaleri ai mesei rotunde iti arata cat considera EI ca fac eforturile si sacrificiile TALE timp de un an.

Annual Plan
Totul a inceput in toamna anului trecut. Asa cum anul trecut totul incepuse in 2006 toamna. Asa cum an de an totul incepe cu un an inainte. Puterea de cumparare, concurenta, valoarea pe piata nu par a fi argumente solide in lupta neuronilor cavaleresti. Negociere, sindicate, salarii medii pe economie nu reprezinta argumente, sunt doar cuvinte venite dintr-un alt film.

Mai degraba cuvintele goale din planul anual de genul effective and efficient (care dracu o fi diferenta?), team player sau cost awareness vor avea o sansa de izbanda. Vorbim de aceleasi cuvinte care au irosit timpul unui manager la semnarea planuluin anual, care au irosit timpul tau prin completare dar mai ales care ti-au mancat timpul prin frecventa cu care se bloca browserul. Ai zis mersi ca se intampla doar toamna.

Urmeaza insa alte luni in care faci copy-paste la evaluari, in care dai altora evaluari si in care pleci noaptea tarziu pentru ca trebuie sa mai faci si treaba. Anul nou nu aduce izbavirea pentru ca apare pe nepusa masa MYR sau revizia de mjloc de an. Timp in care mai pierzi zile de la tine sa mai scrii cum stai cu planul.

Evaluari
Lunile trec din nou prin busy season fara sa mai tii cont cand e ianuarie sau februarie, cand e 10 sau 11 dimineata, cand e zi sau noapte. Scapi de cosmar prin mai dar zeci de mailuri din toate partile te aduc cu picioarele pe pamant amintindu-ti de evaluarile de vara. Ca o cireasa de pe coliva, un nou mail iti da un deadline pentru finalizarea reviziei anuale dinaintea celebrei mese rotunde a cavalerilor.

De zis, de fapt de scris, e usor. Numai ca NU poti sa-ti faci treaba cand stii foarte bine ca finalizarea poate depinde de un Petrica. Cu un idiot ca Petrica nu poti sa-ti faci treaba. Petrica iti va spune ca nu are timp dupa ce toata primavara frecase menta aiurea cu tickul pe hartiile printate din soft. Numai ca nu e numai Petrica, mai sunt si situatii in care mgr-ii (de multe ori prescurtare de la magar nu de la manager) s-au carat fara a-si face datoria asa ca alergi pentru evaluare dupa cavaleri. Sau dupa cai verzi pe pereti, ca e tot aia.

Round Table
La un moment dat, cand noaptea nu se mai distinge de zi, vine momentul x, momentul mesei rotunde. Cavalerii mesei rotunde fac un hell of the job si-si tin intalnirea cea de taina intr-un fel care l-ar face si pe Sean Connery sa paleasca de invidie. Nu transpira nimic in ciuda agitatiei enorme a sclavilor de pe plantatie. Totul e invaluit in mister si zvonuri tot mai contradictorii zboara in toata cetatea.

Dupa care.... dupa care urmeaza calmul de dinaintea furtunii. Nu mai e nicio presiune, nu mai urla nimeni dupa evaluari. Nu mai primesti mailuri, primesti doar zvonuri. Nu de unde trebuie, de la maronii care vor sa te traga de limba. Lumea mai pleaca in vacanta si mai uita dar lucrurile se agita din nou pe masura ce se apropia saptamana mare .

Si in cele din urma, cand te astepti mai putin si iti spui ca poate maine se va intampla ceva, apare rumoarea. Mi-o amintesc si acum pe ‘Elementul de stres corporatist’ cu parul valvoi venind in graba de la client in urma unui sms primit. De parca a doua zi plicul n-ar fi fost tot acolo. Dar ma rog, ritualul trebuia urmat.

Salary Review
Ritualul iti cere sa pasesti in acvariu eventual spasit, incet dar zambind. Cavalerul zambeste si el. ‘Toata lumea vorbeste de bine, te apreciem, toti vor sa lucreze cu tine bla bla’, da el drumul la banda aproape tocita de trecerea atator ani. Si, jap, iti inmaneaza un plic. Discutia deschisa, opinia ta despre cat meriti sa primesti si despre conditiile pe care vrei sa le schimbi sunt suprimate brusc de un plic si un zambet. Si un gest mimic menit a-ti spune ca trebuie sa iesi multumind ca sa faci loc urmatorului sclav care asteapta la usa.

Acestea fiind spuse, cred ca nu mai are rost sa scrieti un comentariu prin care sa spuneti cat de patetic este totul. Nu de alta, dar ati avea dreptate.

Miercuri, Septembrie 10, 2008, 04:44 AM 

In orasul trist (II)
     media: 0.00 din 0 voturi

Pana la urma s-a dovedit ca am fost inspirat ca nu pariasem pe Djokovic. Fraierul a pierdut primul set asa ca as fi pierdut si eu. Am pus pe Venus Williams in sferturi, chiar eram curios daca o sa iasa ceva. Daca ar fi iesit, trebuia sa fiu atent sa nu uit sa iau banii de aici, altminteri ii mai luam la anul cand as mai fi calcat pe-aici. Dar n-a iesit nici asta, ce incepe prost continua si mai prost.

In orasul trist, se aude muzica din difuzoare. Cam aceeasi muzica ca si in 98 cand am plecat in Bucuresti pentru prima data: Impact, 3 Sud Est etc. Orasul ma oboseste asa ca imi iau o Cola (la sticla) si ma asez pe o banca. Privelistea ma oboseste si mai tare asa ca o iau agale spre casa.

Tocmai bine, a venit si tipul de la cablu dupa ce ma chinuisem doua ore dimineata sa depun reclamatia. Se uita el pe la router, pe la telefon (de uitat stiu si eu sa ma uit), si ajunge el la concluzia ca sunt doua cauze: una ca e telefonul asezat pe modem si alta ca nu e ip-ul setat manual. In fine, da’ daca e de la ip ca si-l ia automat, de ce pica telefonul cand pica netul? Pana la urma au avut ceva dreptate ca nu s-a mai repetat si cum eu sunt inca la stadiul in care ma intreb de ce un MB n-are 1000 KB asa cum 1 Km are 1000 de m, am zis sa nu-i contrazic.

Ziua a treia mi-a adus noi senzatii: am iesit la Mall. Dupa ce m-am invartit aiurea ca sa nu gasesc nimic, am luat un cd cu Office la 200 de lei, doar-doar oi intra si eu odata pe calea legii. Un kit standard de Outlook n-ar avea ca deh...altminteri ar rade hackerii de ei. Dar asta e...tichie de margaritar n-avea orasul. Bine, o tichie de margaritar mai mica, tichia cea mare a fost Filarmonica.

Imi amintesc parca ar fi fost ieri cand alternativa noastra la orele de fizica, chimie, engleza si istorie, cinematograful de langa liceu a fost inchis iar in locul lui a fost deschisa filarmonica. Normal, la deschidere mulţi elevi au fost obligaţi să vină, regretând în corpore prezenţa, însă la următoarele reprezentaţii elevii se puteau număra pe degete. Spectatorii veneau din binecunoscutul motiv Hai, ţaţo, la Iunion!, filarmonica fiind tichia de mărgăritar a unui oraş industrial. Culmea ironiei, sponsorul principal al spectacolelor era o firmă de produse chimice.

Imi amintesc si acum consideraţiile noastre culturale în mijlocul unui concert la filarmonică, unde am venit toţi atraşi de sunetul… constrângerilor dirigii. Căscând din toate fălcile datorită impresionantului spectacol, mă trezesc apelat de Bogdan: “Ştii cine e antrenorul Padovei?” Evident că nu ştiam, nici el nu ştia de fapt, asta nu-l împiedica însă să intervină din nou foarte senin: “Eu aş vrea să devin antrenor la Padova” Asta era prea de tot, aşa că şi eu şi Petty ne prăbuşim de râs în mijlocul unui număr la pian. “Dacă nu vă place puteţi ieşi afară, că n-am plătit ca să vă aud pe voi!”, bombăni o babă înţepată. Bogdan continuă însă imperturbabil: “M-am gândit şi am găsit formula de echipă care ar putea salva Padova de la retrogradare.” Deja ne strângem obrajii cu dinţii pentru a nu izbucni într-o cascadă de hohote.

Hotărâseram că totuşi e mai bine să luăm ceva notiţe, că doar o dată e deschiderea oficială a primei filarmonici din oras. Petty ia primul creionul şi desenează pe o foicică un tabel de 3 linii şi 3 coloane egale. Foarte politicos, Petty mă invită să scriu eu prima literă a impresiilor noastre comune despre acest concert. Extrem de emoţionat, iau creionul tremurând şi înscriu litera x în căsuţa din mijloc a tabelului. Petty continuă, completând un 0 într-un colţ.

Activitatea noastră literară a fost întreruptă din nou de Bogdan care găseşte de cuviinţă să întrebe: “Aţi văzut ce mişto joacă echipa de rugby Harlequins din divizia a doua engleză?” Deşi nici eu, nici colegul meu nu văzusem la lucru respectiva echipă, lăsăm baltă opera literară şi ne ţinem cu mâinile de burtă de râs în timp ce tot mai mulţi melomani din jurul nostru îşi caută intrigaţi alte locuri în sală. În fine, grandiosul concert s-a terminat spre marea noastră uşurare, încărcaţi de o groază de cunoştinţe din domeniul.... sportului.

Intorcandu-ne la 2008, dupa aventura din Mall am revenit la consideratii high-life si culturale, ca de obicei. Asa ca m-am promptit intr-un KFC satul dupa 3 zile de folosit farfurii si mai ales furculite. Am bagat 4 aripioare picante fara sa respir si fara sa beau apa. I-am dat si maica-mii o aripioara, era rosie toata si bause si jumate de sticla de apa plata. Daca nu traieste printre indieni si alti locuitori din Far Away Country...... :)

Am ajuns si acasa, am continuat seara culturala cu ceva Prison Break, 90210 (tot bine arata Brenda, cum naiba o face?) si ceva telenovele pe-Acasa. Am numarat orele pana dimineata cand urma sa plec in Bucuresti, la castorasul drag si scump. In cele din urma cosmarul s-a sfarsit vineri dimineata . Mi-am dat seama ca mai bine il vad pe Petrica indrugand prostii pe insula decat sa vad peisajul dezolant din orasul trist.

Mai ramane o dilema. Unde mergem de Craciun? Traditia de a merge acasa s-a terminat iar insula pare a fi o alternativa buna. Chiar foarte buna.

Miercuri, Septembrie 3, 2008, 04:59 AM 

In orasul trist
     media: 5.00 din 2 voturi

De ieri stau exilat in oraşul trist unde totul îmi este ostil. Sau aşa mi se pare. De ceva timp, mai exact de la Crăciun trăiesc drama corporatiştilor care trebuie sa se întoarcă prin concedii in România. Partea mai naşpa e când trebuie sa atârni ba pe la o soră, ba pe la părinţi in diferite oraşe.

După cum spuneam, ieri am nimerit in oraşul trist. M-au întâmpinat clădirile îngălbenite ale Administraţiei Financiare si ale BCR-ului care acum 10 ani îţi luau ochii, fiind un punct de reper pentru orientarea în oraş la acea vreme. Probabil pentru edilii urbei e mai importantă construcţia decât renovarea. Aşa cum pentru corporatiştii români e mai importantă recrutarea decât reţinerea angajaţilor.

Am ieşit prin oraş. Mai bine aş fi ieşit prin Bucureşti înainte să vin. N-am vrut decât 3 lucruri: doza zilnică de 330 ml de cola la cutie, tot doza zilnică de kit kat simplă şi gumă Wrigley. De-aia cu zahăr, nu Orbit. Am crezut că dacă au făcut un carre4 în oraş, l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. Ei, nu, Carrefurică e mai mic decât Mega Image in Lizeanu după cum se vede şi din fotografia de faţă.

Mă avânt deci după cutii de Cola. Mă avânt degeaba, singurele cutii sunt de bere. Ce se cere, se dă. Probabil nu se bea decât bere in oraşul acesta. Măcar pe insula mea mai beau si whisky localnicii J Las aprovizionarea cu cola la cutie pentru alte dughene şi mă avânt către raionul de dulciuri.

Nu găsesc mai mult de 4-5 sortimente. Au kit kat, dar nu e nici pe departe ce vroiam eu. Adică au doar kit kat creamy care e o mare porcărie ca sa nu mai zic că e o bombă calorică. Mi se pare mie că pe ultimul stand ar fi mai multe dulciuri. Mă duc dar nu găsesc decât băutură. Mă mulţumesc şi cu niste snickers. Mai bune decât nimic.

Dau să plec nu înainte de a lua gumă Wrigley cu zahăr. Bineînţeles, găsesc doar Orbit. Nu un sortiment, ci 7. Fără zahăr dar cu o porcărie de îndulcitor care nu are decât efecte laxative. Iau un sortiment la întâmplare şi ies scârbit din coşmelie. Până la casă, mai aud şi alţi clienţi nemulţumiţi. Până la urmă de ce şi-au tras dugheană şi aici? Doar ca să fie prezenţi, să puncteze încă un oraş?

În fine, ies la vânătoare de cola. Şi găsesc doar cutii de 250 ml. Ceea ce pentru un corporatist obişnuit cu doza de la birou de 330 ml de la birou e foarte grav. Daca-mi dai o sticla de jumătate devin agitat (mai ceva decât sticla J ) iar daca-mi dai piticania de 250 o să moţăi toată ziua în amintirea oceanului. Până la urmă mă decid că e mai bine mai puţin decât mai mult şi iau de 250.

Aventurile nu se termină aici. Vreau să îmi verific mailurile private direct de pe telefon dar se pare că tehnologia EDGE nu a pătruns încă şi aici. Renunţ şi cobor din pat spre hârbul de calculator pe care-l are maică-mea. Dau drumul la download de Prison Break ca mai toata lumea dar Internetu pică din 10 în 10 minute. Încerc să mă distrez între timp conectându-mă la mailul de serviciu cu zeci de parole si tokenuri.

Mai bine nu mă conectam. Nu de alta, dar mi-am stricat ziua văzând că am uitat să-mi fac timesheetul ceea ce e foarte grav. Cine ştie cât mă hăituiesc cavalerii, mai ales după masa rotundă. Ceva mai încolo, o colegă care tocmai s-a spălat pe mâini de abureala de la noi şi si-a luat zborul spre Sidney îmi spune să-i iau şi ei dividendele. Ce dividende? Mai luăm şi dividende? Dar parca nu eram acţionari la SRL. Sau asociaţi mă rog. Hmm, ar fi bine să mai luăm nişte bani oricum.

Puţin mai încolo, un client care prin martie nu prea cuvânta, acum îmi trimite mailuri. De ce? Că acum are nevoie de rapoarte? Să fie sănătos, să i le trimită lu’ Petrică. Out of officeul spune clar că mă întorc mai încolo. Şi mai încolo, văd alt mail de la client: Unique2, îţi trimit ţie ce făcui, că Petrică mi-a zis să ţi le dau ţie. Ba, Petrică, tu ori eşti prost, ori crezi că sunt eu prost şi lucrez în vacanţă. Da-n fine, treaba ta, tu ai clientul în portofoliu, nu eu! J

În fine, mi-a căzut şi netu şi linia telefonică aşa că am plecat să pun pariuri la Astra dacă on-line nu se mai poate in oraşul trist. Am căutat Astra unde ştiam eu dar nu am găsit nicio firmuliţă. Am ajuns în altă parte a oraşului îndrumat de cei de la wettpunkt. Undeva între 3 sedii de bănci si doua farmacii (o şcoală n-ar face, doar bănci şi farmacii şi biserici din banii prostilor), se ascundea pe câţiva metri pătraţi şi agenţia.

Scot eu un bilet pus in Bucureşti să-mi iau banii, ţeapă! Cică ei nu dau bani decât pentru biletele jucate la ei! Mă hotărăsc sa pun până la urmă pe Djokovici la handicap dar până ajung la ghişeu, vânzătoarea îmi spune că a început meciul. Nu începuse, era 7:28, meciul începea oficial la 7:30 dar oricum meciurile de tenis încep după încălzire!! Dar asta e, suntem în oraşul trist, luminile s-au stins, lumea e rea si viata este grea! (citat Genius)

(Probabil) VA URMA (că mai stau)


E-mail: corporatistu@gmail.com

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:304.646
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare