Joi, Noiembrie 15, 2007, 02:44 AM 

Cronica eventului (I)
     media: 5.00 din 1 vot

Ziua de marti parea a fi o zi obisnuita din viata unui corporatist. Clientul nu raspunde la e-mailurile cu intrebari, dar in schimb iti trimite alte e-mailuri in care iti aminteste de dead-lineuri. Care evident, nu pot fi atinse decat daca primesti raspunsurile la intrebarile adresate. Pe managerul de tip nou, ia-l de unde nu-i cand ai nevoie de el. „Juniorul” cel blond si cu fusta si minte scurta n-a terminat ce trebuia sa termine si nici nu ti-a comunicat acest lucru. In fine, dupa cum am spus, o zi obisnuita.

Cel putin avea sa se termine. Si avea sa urmeze ziua X. Ziua cea magica in care urma sa inceapa The Event, probabil ultima gaselnita a multinationalelor. Mai exact, ziua in care urma sa plecam spre o alta insula, pentru o adunare cu toata seniorimea arhipeleagului de insule.

Totusi, ziua nu se putea incheia fara sa-si ridice ciocoiul managerul nou privirea fix la 5,30 (inainte sa plece) si sa ma anunte ca a doua zi trebuie sa merg la o intalnire cu clientul. Cine, ce, cum, de ce nu a precizat. Exact cand imi facusem si eu socotelile ca merg acasa, fac bagajul, iar a doua zi iau valiza si ceva „casual business” in graba si fuguta la serviciu iar la 4,00 direct la event.

Ei bine, nu. Reactionarul de manager trebuia sa imi strice el planurile si sa ma sileasca sa ma imbrac la costum (ca de, la client...). Asa ca, ma trezesc eu a doua zi, imi aranjez cravata, si fuguta cat sa nu intarzii la fenomenala intalnire. Evident, acolo nimic deosebit, puteam foarte bine sa lipsesc, ca tot aia era, boring stuff. Ma intorc la birou, arunc cravata intr-un sertar, ma desfac la nasturele de sus si mai scriu mailuri catre un alt client sa-si faca naibii treaba odata ca sa putem avansa.

Se face 4,00. In sfarsit, pornim spre aeroport. Firma se respecta, nu puteam merge cu vaporasul. Asa ca am mers cu.... Ok, nu pot sa-i spun avion, pentru ca daca as face asta, as jigni marii producatori de aeronave. Asa ca am luat zburatoarea din poza de mai jos si am experimentat 12 minute de senzatii mai ceva ca in roaller-coaster-urile din eurodisney.



La hotel, nimic de zis. Oricat de mult as vrea eu sa carcotesc, n-am de ce. 4 stele afisate, 4 stele demonstrate. Asa ca am facut repede un dus, am incercat sa deschid televizorul (nicio sansa, era prea avansata tehnologia) si am pornit spre receptie. Nu de alta, dar era ora 7:00 si nu dadea bine sa nu apar la timp la dinner-ul pentru care era precizat foarte clar in mail ca este obligatoriu.

Ajuns acolo, alegere grea... Sampanie sau.... sampanie....Chelnerul era zambitor, el tot turna acolo in pahar. Ma uitam in stanga sau in dreapta sa nu fie vreun bagator in seama care sa te puna la toasturi. Nu de alta, dar sampania era super amara, si daca venea vreun manager, vechi sau nou, trebuia sa bei cu el ca altminteri nu esti team player. Fara sa vreau, m-am trezit langa mine cu o vietnameza sau ce era care ma tot sacaia cu intrebari (where are you from, why did you come here etc. – pe viitor o sa-mi pun o placa mare cu NEPRIHANITA care sa raspunda la orice intrebare). Oricum, o tineam si eu aproape pe asiatica, nu de alta dar nu vroiam sa intru in raza maroniilor din Far Away Country care formau o comunitate mai mare decat localnicii.

In cele din urma, a venit si clipa asteptata: masa. Acolo, ca la scoala. Desi era mancare peste tot, trebuia sa iei doar din dreapta, ca acolo erau aperitivele. Felul principal il luai din stanga, dar mai tarziu. La fel si cu desertul, desi il aduceau din timpul felului principal, trebuia sa il iei la sfarsit ca asa se procedeaza in corporatism.

Aproximativ in timpul desertului, organizatoarea eventului ia cuvantul. Urma marea proba de foc: competitia. Nu se putea intrunire corporatista fara competitie. Participantii de la fiecare masa formau echipele. Locurile la mese erau pre-stabilite. Ma uit la „coechipieri”. Cativa localnici (din insula gazda), un maroniu, un localnic din insula mea si cativa africani. Scopul competitiei era pe masura: trebuia sa interpretam o melodie cu instrumente de jucarii iar ceilalti sa ghiceasca.

Am luat un pahar de vin asteptand sa treaca timpul numai ca maroniul a luat o toba si a inceput sa creada ca are ritm. Il vad si acum inaltand o buza si ochii si ciulindu-si urechile cu o expresie de genul Da' stii ca sunt bun? Deja se credea african. Mai lipsea putin si il vedeai ca da si din cur. Mai nou, credea ca are voce, tot discutand cu DJ-ul restaurantului ce melodie sa aleaga si falsand groaznic. Pana la urma au ales o melodie (nu o stie decat el), si s-a terminat taraboiul.

Dupa razboi, reteta clasica: se declanseaza competitia care bea mai mult. In jurul meu, maronii si localnicii discuta aprins despre piata locuintelor si money market. Localnicul din insula mea ia o fatza d-aia de suparat afundat in pahar.. Da suparat rau!! De zici ca avea pe cap zeci de neprihanite, nu doar una ca mine. Mie nu imi iese. Eu n-am o mecla expresiva. Cand o sa fac un film despre viata mea, o sa-l angajez sa-mi interpreteze personajul.

Aduc si eu la gura cateva pahare, timp in care imi trece prin minte toata istoria cu Neprihanita, de la momentul in care mi-a vorbit despre ea Andreea la Hotel Modern pana la 29 noiembrie 2007, data la care am decis eu ca o voi confrunta. Pana atunci mi-am rezervat timpul clientilor mei, ca o prostituata de lux ce sunt. Maroniul de la masa se uita la mine, tocmai cand ma hotaram cum sa deschid discutia cu Neprihanita.

Ma intreaba in ce se investeste in Romania. La care ii raspund foarte senin ca romanii sunt artisti si investesc in opere de arta. Ca atare, ii recomand o investitie de 50,000 de euro in sculptura He stood so tall de Nicholas Morrion (vezi poza de mai jos). Mai mult, ii recomand sa o amplaseze in baie pe post de oglinda.


Maroniul e fascinat si ma mai intreba despre sculptura, la care ii promit ca voi reveni cu amannte dupa ce ma intorc de la toaleta. Ceea ce am uitat sa-i precizez era ca voi folosi toaleta din camera dupa care ma voi sui in varful patului si voi scoate laptopul. Nu ca sa lucrez, ci ca sa bag portia saptamanala de Prison Break.

Asa ca l-am lasat pe maroniu sa analizeze cum ar putea face bani din sculptura si pe vecini sa se intrebe de ce vrea Scofield sa-l omoare pe Whisler (stiti faza in care urla Scofield This man is not my frieeeend!). Si uite asa a trecut prima zi din Event.


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
    E-mail: corporatistu@gmail.com

    Cautare

    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Dracu

    CAPITAL

    Ziarul Financiar

    Prosport

    Blog Status

    Vizitatori:304.214
    Insemnari:223
    Comentarii:275
    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare