Luni, Octombrie 29, 2007, 03:53 AM 

Sanitaru padurii
     media: 0.00 din 0 voturi

E trecut de miezul de noptii, in preajma Halloween-ului. Luminile se sting una cate una in Bucurestiul intunecat.. In triunghiul infricosator dintre Casa Poporului, Casa Radio si MAN, ceata se ingroasa in vreme ce fantomele trecutului zburda in voie printre pomii desfrunziti si bezna de pe strazile pline de caini urland sinistru la luna. Figuri fantomatice cu gluga trec din cand in cand parca zburand prin bezna deasa.

Undeva insa, exista intotdeauna lumina pana spre dimineata. Silueta unui barbat se strecoara pasind incet printre coridoarele lungi si pustii ale cladirii din sticla. Priveste speriat inapoi, inima ii bate. Din cand in cand se aud pasi. Cu mana tremurand, deschide usa ingreunata a frigiderului. Cu gesturi nesigure, cauta printre pungi cu gesturi febrile. Usa din spate se deschide scartaind, luminile se aprind in timp ce o voce puternica cuprinde incaperea: CE FACI, BAI, SANITARU PADURII?

Cu muuulti ani in urma, vedeam lucrurile cu totul altfel. Mult mai frumos. Era primavara, veveritele zburdau prin parcuri, se auzeau numai greierasi si fluturasi, muzica, distractia si lumina erau constante in viata mea. Neprihanita era doar o parte din titlul filmului Eternal sunshine of the spotless mind ¸ " Dragostea din Tei " era doar un hit romanesc devenit international, iar fete frumoase nu se gaseau la serviciu ci in cluburi, terase, metrou, autobuze, parcuri, strazi. Nu vorbeam in termeni de marketing (cand marketingu n-are nicio legatura), nu vorbeam in romgleza, nu ma gandeam unde sa fac rezervare pentru pranz ci cate rosii si grame de branza sa cumpar pentru pauza de masa, nu existau riscuri si controale despre care sa vorbesc 12 ore pe zi (in cazurile fericite) cu sefi, clienti, supusi etc.

Evident, riscuri erau si atunci. Traind in Bucuresti, misappropriation of assets era fara indoiala cel mai mare dintre ele. What could go wrong-uri erau destule: hotu din transportul in comun (504, 336, M2), puradelul care vine din spate cand astepti sa treci strada (din centru), springaru care asteapta sa iesi in parc la agatat ca sa dea spargerea (Piata Iancului), cutitaru care se ascunde in parcare cand vine intunericul (Piata Arsenal), asta ca sa nu mai vorbesc de talharul care te ataca ziua in amiaza mare pe bulevard (Nerva Traian).Din fericire, existau si controale: prin buzunare batea vantul, mobilul era o caramida naspa, televizorul de-acasa era alb-negru din 1900 toamna, laptopul de serviciu era prea greu ca sa-l car acasa etc..

Lucrurile s-au schimbat insa dupa primele luni de serviciu. Am inceput sa ma duc la toaleta fara teama ca cineva imi va sustrage portofelul, mi-am uitat de cateva ori mobilul la serviciu fara sa nu dorm noaptea de grija lui, nu mai tremuram daca-mi spunea cineva ca mi-a lasat bani pe birou. Unul din primele lucruri pe care le-am aflat a fost ca nu se fura, ca angajatii sunt corecti si cu frica lui Dumnezeu. Lucru pe care l-am constatat. Daca lasai un lucru pe banca, pe scaun, in dulap, a doua zi il gaseai tot acolo. Asta pana la proba contrarie. Cand am aflat ca trebuie indeplinita totusi o conditie: lucrul ala sa nu fie de mancare.

Prima data cand am constatat noua teorema a coincis cu primul proiect mai lung. Am observat ca nu mai am timp in fiecare zi sa fac piata la pranz. Asa ca faceam cu schimbul. O data la 3 zile, cineva era desemnat ca fericitul castigator al unei liste de 2 pagini cu care trebuia sa faca piata pentru tot open-office-ul. Evident, lista era mereu aceeasi: rosii, branza, castraveti, cascaval, pui pastrama, banane, suficient cat sa ne zica Big Bossul zilnic: Bleah, lousy lunch! Ce ramanea dupa copiosul lunch intra la provizii (se numea constituirea de provizione) si lua calea frigiderului.

Dupa cateva saptamani, ne-am dat noi seama ca nu prea ne iese contabilitatea, ca de matematica nici nu poate fi vorba. Daca luam luni 30 de rosii si consumam 10, asteptarile noastre la pranzul de marti ar fi fost sa avem 20 de rosii. Aveam doar 15, asa ca ne-am dat seama ca trebuie sa trecem in extrabilantier (WRITE-OFF) o parte din provizion. Din pacate pentru ciorditor, natura asta a profesiei ne impiedica sa facem write-off fara a investiga problema. Din primele evaluari, dimineata si ziua nu se intampla nimic. Dimineata erau femeile de serviciu (femei cu frica lui Dumnezeu, n-ar pune mana pe nimic), iar ziua ne foiam noi mereu sa luam cate o sticla cu apa plata, cafea, cola etc. O mana criminala atenta la frigider noaptea. Infractorul trebuia pedepsit.

Triunghiul Bermudelor parea a fi la noi in frigider. Nu trecea zi fara sa constatam lipsa la inventarul de pranz : de la rosii pana la icre, de la paine pana la prajituri, de la iaurt pana la sucuri naturale , de la humus pana la carne de porc. Omnivorul devora tot ce prindea. Am inceput sa banuim o managerita de la noi din departament care prindea ceva nopti pe la serviciu, numai ca odata am gasit un bilet de la ea: Am luat un iaurt, ca am stat tarziu si mi-era foame, il pun inapoi la pranz. Ceea ce s-a si intamplat.

Nu mica mi-a fost mirarea, dupa un an si ceva de enigme, cand am constatat aceleasi practici si la clienti. Asta desi in numeroasele traininguri de best practices (noi eram etalonul, evident) nu mentionase nimeni si aspectul culinar. Mai pe scurt, mi-am luat si eu ca tot omul stresat, un tiramisu la pranz cat sa-mi dea putere sa rezist la clientul ala si sa nu-i crap capu’n doua. Numai ca, inainte sa musc din el, am aflat pentru prima data ca Dragostea din Tei se vede cu altcineva. Mi s-a facut rau, am dat si la boboci ceva vreme, si am pus tiramisu in frigider.

Daca n-as fi gasit cutia a doua zi, as fi crezut ca erau vocile din capul meu care imi sopteau ca am cumparat un tiramisu in ziua precedenta. N-a fost insa asa, cutia era acolo, dar continutul era mai putin de un sfert, plus o lingurita neidentificata intinsa prin rest. Oare avea si clientul un devorator nocturn? Ma indoiesc, angajatii si munca erau doua notiuni cam paralele in acea firma. A fost doar o coincidenta faptul ca in ziua precedenta fusese si echipa noastra de consultanta fiscala pe la clientul respectiv? Cu care mai ca am facut cunostinta la client, la cat de rar ii vedeam (erau la alt etaj).

Incet, incet, investigatiile noastre avansau. Intr-atat de mult, incat nu mai ramasese niciun suspect de pe etaj. IT-istii nu erau, ca mergeau la shawurma pe la 7 seara si se intorceau la munca, fetele de la HR nu, ca plecau devreme, Financiar-ul spargea usa la 6, noi cei din departamentul cel stralucitor plecam impreuna pe la 11 sa impartim taxiurile cele nesigure (masini, ioc, ca nu eram consultanti fiscali sa ne permitem). Cineva de pe alt etaj comitea infractiunea. Asa cum copacii erau curatiti de seva dar si de boli de ciocanitori, tot asa un sanitar al padurii avea grija si de frigiderul nostru. Nu cumva sa se strice mancarea.

Noapte banala de octombrie. Luminile se sting una cate una pe etaj. La ora 6, cei de la financiar merg in sir indian catre iesire. Dupa o ora, se curata si HR-ul. IT-istii isi comanda shawurma. Cu exceptia unuia care pe la 8,30 pleaca, nu inainte de a incepe back-upul serverelor pe o caseta si de a incuia bine locatia lor. La 11 e bezna si liniste pe etaj. La 30 de minute dupa miezul noptii, se intoarce un IT-ist sa schimbe caseta. Pune vechea caseta in seif, timp in care aude pasi si zgomote de dulapuri si frigidere deschise. Ia o bata si porneste inspre biroul gol. La bucatarie e aprinsa lumina. Ajunge in pragul usii, privind cu uimire cum poate un fiscalist sa bage in el cu ambele maini cam tot ce prinde prin frigider.

A doua zi am ras cat nu rasesem in toata perioada de cand ma angajasem. Nu numai eu, ci toti colegii de pe etaj. IT-istul era in capul mesei explicand cat mai plastic ce fata facuse ala dupa ce-i daduse replica. A ramas blocat in mijlocul muscaturii dintr-o rosie, in vreme ce mana cealalta a scapat pe jos bucata de cascaval. Mai sa-i pice ochelarii de pe nas in compartimentul de iaurturi din care tocmai se pregatea sa sustraga o cutie. Ce replica i-a dat IT-istul de a inghetat ala? Aaa, pai parca v-am mai spus: CE FACI, BAI, SANITARU PADURII?

Miercuri, Octombrie 24, 2007, 05:45 AM 

Prietenii padurii
     media: 3.67 din 3 voturi

Daca padurea are motive serioase sa se teama de expansiunea corporatiei de pe insula, a tizei din Romania si a corporatiei lui Hitler (vezi insemnarea precedenta), tot ea are si motive de bucurie: Gigi ii este un foarte bun prieten. Contractele, facturile, chitantele, deconturile, minutele nu prea se inghesuie in rafturile spatioase. Hartia si gesturile Elenei Ceausescu de la proces (do-va-da !!) nu par a insemna mult aici. Se pare ca oamenii lui Gigi au un foarte dezvoltat simt ecologic.

Incepand de la directorul general care se sfieste sa mai ceara bonuri fiscale si facturi dupa copioasele mese cu partenerii de afaceri. Ce mai conteaza acolo 100 de euro dintre care 16 nu vor mai fi recuperati de la stat? Tu esti bossul, ce atata tevatura? Ce? Nu sunt respectate procedurile interne? Ce-i cu maculatura aia pe care se uita cei de la deconturi? Tu esti deasupra lor. Guvernanta corporatista? Fuck off, noi sa traim!

Urmeaza directorul de vanzari. Care tocmai a venit cu un decont al facturii de mobil a amantei mai mare decat factura de la sediul central. Il intrebi de aprobare, il suna pe tipu din paragraful anterior si ti-l da la telefon. Si-uite asa a economisit o pagina A4 si cerneala aferenta unei semnaturi. Super ecologic si time-saving, de fapt nu trece zi fara sa-ti aduca el vreo nota de plata (fara bon si factura), vreun bon din Car4 cu jucarii pentru fi-su, note de la hoteluri, toate cu dovada suprema ca i-a zis sefu la telefon sa le ia. Rezultat: fo’ 50 de foi A4 de aprobari economisite plus rechizitele furnizorilor. Padurea va aprecia. De fapt, de vina suntem noi ca am mai printat procedura aia interna de deconturi.

La financiar, oamenii nu vor sa iroseasca hartia bancilor, macar cat sa ceara si ei bancilor un exemplar al contractului de credit. Noi aici lucram pe incredere, dom’le! Ce conteaza ca banca aia preferata greseste des procentul de comision? La nevoie, mai ceri un draft in Word..tot de la banca!! O fi comisionul final in draftul ala? Poate e...

Jurista nu lucreaza nici ea cu hartii. Nu numai ca e ecologista dar s-ar taia saracuta cu marginea foilor La sedintele Comitetelor si Comitiilor e mai mult pe post de bibelou. Din cand in cand, mai tasteaza cate o minuta in scarba pe calcu propriu. Fara back-up pe server, nu de alta, dar i-ar lua ceva timp pana ar gasi serverul in My computer. Daca cere auditoru, mai da si un print, punand un serpas sa le ia din imprimanta si sa-i fugareasca pe Big Bossi pana semneaza.

Directorul financiar (cel englezoi) detine fara indoiala titlul de campion ecologic. Cum de s-o fi gandit el sa primesti servicii de un milion in euroi fara sa inchei contracte nu stiu. Aerul va fi mult mai curat datorita lui care a salvat o creasta de stejar acolo prin economisirea a catorva zeci de pagini de contracte cu firme de consultanta, de IT si de prestari servicii intra-grup. De asemenea, statul roman a apreciat mult gestul, 16% din aceste cheltuieli devenind brusc nedeductibile. Extras din situatiile financiare: Profit inainte de impozitare : 20 de iepuroi, Cheltuiala cu impozitul pe profit (cu tot cu amanat, pentru cunoscatori): 163 de iepuroi, Pierdere neta a perioadei: 143 de iepuroi. Rata efectiva de impozitare: 815%. Si uite-asa si-a gasit statul un Caritas. Doar codru-i frate cu romanu’ (sau cu statu’ roman). Mama lui de englezoi!

Proceduri scrise? Glumiti, nu? Pai pe langa consumul de hartie, asta ar insemna urmatoarele: punerea materiei cenusii la contributie (si unde nu-i....), interviuri cu personaje diverse din firma (il si vezi pe Big Boss stand la interviuri; pe jurista poate o mai prinzi afara la o tigara, mai ales daca e soare), revizii de catre sefi (ca numai timp de asta nu aveau) etc. Si totusi, a fost o perioada, cand a iesit ceva fum din niste capete cu astfel de proceduri. Pentru ca trebuia.

Este vorba de acea perioada pe care o pot denumi interimatul intre sclavie si prostitutie. Perioada in care stapanul s-a decis sa-si vanda sclavii unui peste. Dar pana sa-i vanda, trebuia sa-i exploateze la maxim ca sa-si scoata banii iar matroana sa aprecieze prospaturile achizitionate. In literatura de specialitate, procesul poarta denumirea de due diligence.

Una din primele cerinte ale stapanului a fost sa-i producem o camera de date. Desi au fost voci din partea ‘ecologistilor’ mai sus mentionati sa facem una virtuala (acum nu luati termenul ad-literam, imi inchipui eu cam ce inteleg ei prin virtuala), masterul n-a putut fi induplecat. Urma sa producem si sa imprimam 13 dosare groase in 7 zile si 7 nopti. Aranjatul in pagina a devenit provocarea mileniului, multi dintre colegi descoperind pentru prima data functiile Page Setup si Print din meniul File al editoarelor de text si tabele. Am mai inventat noi niste modele de contracte (care ar fi trebuit sa existe de 2 ani), am pus niste semnaturi din burta si in cele din urma minunea fu infaptuita.

Urma sa primim oaspeti. Un apel la 8,30 dimineata in prima zi de DD imi semnaleaza faptul ca ar trebui sa avem o lista de acces. Mai erau 30 de minute. Alte hartii ?! In fine, se hotarasc ei repede ca printarea a 28 de celule de Excel cu numele invitatilor ar fi suficienta. Fiecare sa semneze in dreptul numelui si gata. In prima zi, sistemul functioneaza ireprosabil dar marti avem deja o problema. Apar unii care nu erau pe lista. Investitoru strategic mai schimbase putin echipa. Situatia pare amuzanta, mai ales ca nu aveam niciun plan B. Dupa indelungi deliberari, stapanul decreta: sa contrasemneze liderul de echipa. Intr-un final, arhivam fituica (deja mototolita) intr-un seif ca pe un super-document.

Secretomania era in floare. Nu cumva sa afle cineva numele si mai ales firma celor care intra. Invitatii vorbeau in soapta, foloseau coduri gen ‘am venit pentru intalnire’, de tot rasul. Care ras a venit cu hohote, in momentul in care a intrat pe usa o tipa cu fata de consultant. Asta, timida saraca, zice secretarei Stiti, am programata o intalnire cu .. Daca ar fi lasat-o sa termine, secretara ar fi aflat ca trebuia s-o intalneasca pe tipa de la recrutari - HR. Asa, ma trezesc cu ea in camera de date. Ii dau lista cu toti participantii (cu nume, companie, functie), asta se uita, studiaza, si isi scrie numele. Dupa o vreme (in care a auzit toate conversatiile strategice) o intreb: Pai de la ce firma sunteti? Consultanti, avocati, investitor? La care aflu ca de fapt aveam in fata o tanara aspiranta la postul de vanzatoare intr-unul din magazinele noastre din Berceni. Gagica venise la interviu, asa ca a trebuit s-o predau recrutoarei care se impacienta ca nu-i venea candidatul. Fiind tip finut, toata chestia a ramas intre noi 4 (secretara, candidata, tipa de la HR si mine). Altminteri, ar fi picat niste capete.

Intre timp, s-a cam terminat cu showul (din care a mancat o paine buna tot Big4-ul si mediul avocatesc) si a venit Gigi. The real Gigi, cu tot cu papitoiul cel englez din paragraful 4. Astfel ca multe personaje s-au carat, nu din motive ecologice (nici Gigi nu e fanul hartiei si al pixurilor) ci din motive de control (se pare ca e mai greu sa-i justifici lui Gigi decat Bossului de cartier de ce vrei sa decontezi pe firma sutienul amantei). In locul lor au venit alti papagali, unii mai prosti ca noaptea, care au adus de prin alte tari mai civilizate niste Exceluri cu risc de credit , tocmai “bune” de aplicat teparilor de mare clasa din Romania. Evident, daca i le pui pe-o foaie, habar n-au, nu au minima semnificatie a formulelor folosite. Hm, sa-i mai explici astuia de valabilitatea ipotezelor? Sa te enervezi?

Mai bine nu. Uneori, trebuie sa acceptam faptul ca totul in viata are un scop. Iar faptul ca natura i-a facut pe cei din paragraful anterior are de asemenea un scop: salvarea mediului inconjurator. Poate ca natura ne-a cadorisit cu niste bolovani pe post de risk-manageri. Dar sa nu uitam ca, prin neputinta lor de a produce un document, a fost salvata viata unor copaci. Iar copacii sunt mai buni decat bolovanii pana la urma

P Ajutati la protectia mediului inconjurator – nu printati aceasta insemnare.

Trilogia verde continua pe blogul corporatistu. Urmeaza in cateva zile “Sanitarul padurii”

Vineri, Octombrie 19, 2007, 06:25 AM 

Terminatorii padurii
     media: 0.00 din 0 voturi

Unul din primele lucruri pe care l-au remarcat prietenii mei din Romania a fost semnatura mea electronica de la noul job. Pe langa faptul ca am o titulatura care-i face pe unii sa creada ca as fi cine stie ce director (iar la anul, daca promovez, va fi ceva de genul secretara ), se poate observa o anumita preocupare a firmei pentru mediul inconjurator. Care se concretizeaza in felul urmator:

P Reduce your impact on the environment, please think before you print this e-mail.

Ideea nu e rea, mai ales ca daca esti pe o insula mica inconjurata de ocean, si nu esti Eminescu scriind Mai am un singur dor o sa realizezi ca n-ai sa gasesti prea mult codru cat sa scrii sau sa printezi memorii. Fie ele si ale unui corporatist.

Din pacate, politica de tip environmental friendly e doar unul din aspectele in care pe afara-i vopsit gardul, si-nauntru leopardul. Care leopard consta in metri patrati buni de copaci masacrati pentru printarea mailurilor de corespondenta cu clientii. Care dosar are intre 50 si 100 de pagini pe an, in conditiile in care sunt 2500 de clienti.

Imaginea din “pivnita” (basement) este dezolanta. O camera mult mai mare decat dormitorul meu este plina de la stanga la dreapta si de sus in jos (rafturi supraetajate si pe sine) de dosare cu peste un milion de pagini adunate in cursul unui singur an. Cultul dosarelor voluminoase si al reviziilor de hartii printate si semnate este bine perpetuat de la an la an. Ceea ce imi aduce aminte intr-un fel de contabila contopista :)

Maronii din tara care se afla totusi pe primul loc la ceva (in topul stirilor sangeroase de la Euronews) comit adevarate atentate asupra padurilor. Nu cu mult timp in urma am dat de un client care facea procese verbale pentru orisice rahat de tranzactie. Am avut inspiratia sa-l sun pe fundamentalistul de manager, ca altminteri cine stie ce crize facea daca ma intorceam la birou fara procese. In loc sa fac acolo o listuta de o pagina cu toate maruntisurile, teroristul imi ordona sa fac copii. Nu copilasi, copii dupa cele o suta si ceva de pagini in conditiile in care clientul nu avea un copiator cu auto-feeder.

La alt client, un junior a incercat o revolutie, copiind procesele dar facand si un memo. Din pacate, am aflat de initiativa lui spre finalui jobului cand m-am trezit eu cu 3 pagini de alte hartii scrise de mana de catre extremist. Era manager review-ul. In care era o remarca ‘we usually do not make memos, we just take copies’. Ok, ma intreb ce oare ar fi vrut sa-i scriu la rubrica de clearance, ceva de genul sa traiti, maharajahe, ca la noi la romania suntem saraci si n-avem hartie de copiator, padurea va aprecia gestul.

Culmea culmilor a venit spre sfarsitul jobului cand ne-a sesizat clientul ca ar vrea sa schimbe situatiile rapoartele cu vreo 5 milioane de euro. Si mare dreptate avea, ca in memo-ul ala de o pagina se vedea foarte clar rezolutia unui punctulet din cele 100 (majoritatea nerelevante) ale proceselor verbale. Numai ca, in goana dupa dead-line, managerii vechi si noi n-aveau cum sa vada lucrul ala rasfoind aiurea fotocopiile proceselor. Ar fi putut sa vada daca ar fi citit memo-ul, dar ...nefiind in procedura lor “standard” nu s-au mai obosit :)

In fine, astazi am fost obligat sa comit un nou genocid asupra putinilor copaci de pe insula (de fapt, importa la greu oricum cu asemenea fanatici).Unul din big-bosi trebuia sa revizuiasca rapoartele clientului. Impreuna cu check-listul nostru. Mai pe scurt, 5 rapoarte (4 firme + raportul consolidat) de cate 25 de pagini, doua checklisturi de cate 52 de pagini pentru rapoarte si inca doua checklisturi pentru listarea la bursa de 10 pagini. In total, 250 de pagini.

Ceea ce n-ar fi fost o problema, doar le aveam la dosar, trebuie doar sa le iau de-acolo si sa le dau bossului. Numai ca il aud pe terorist: You have to make copies, originals should stay on file! Ok, deci fac copii pentru o revizie interna, atata timp cat hartiile alea oricum nu parasesc firma si sunt produse de mine, cu versiunea electronica pe calculatorul meu si back-up pe server !!!

Copii eu doua checklisturi (104 de pagini), personajul isi da seama ca nu le-a revizuit. De fapt, sa le semneze pe fiecare pagina sa mai distruga si pixul (din fericire, biodegradabil). Trebuie sa arunc cele 100 de pagini si sa astept finalizarea reviziei. Intre timp, decapsez rapoartele si ma duc la fotocopiator. Care fotocopiator nu putea sa strige Sunt stricat si iau doua-trei foi deodata si pe unele le indoi si ma blochez.

Asa ca mai arunc inca 15 pagini copiate aiurea si ma duc la copiatorul din pivnita.Intre timp, imi aduce si extremistul checklisturile gata semnate si intr-un final Big Bossul primeste juma de top de A4 la revizuit. Intr-o lume ideala, ar fi primit doar un mail cu un link catre locatia de pe server unde se afla fisierele revizuite, tot electronic, de catre manager. Dupa care, ar fi vazut lumina tiparului pentru prima si ultima oara cu ocazia trimiterii catre client.

In lumea reala, bilantul foilor de hartie A4 ditruse in mod inutil este urmatorul:
- 250 de pagini pachetul initial pentru manager review
- 250 de pagini pachetul pentru revizia Bossului
- 104 pagini distruse pentru ca au fost copiate fara sa fie revizuite
- 15 pagini distruse datorita unui copiator defect
Total: 619 pagini A4, adica 38,6 metri patrati de hartie. Dumnezeule, oare cati copaci am distrus astazi?

In Romania, am remarcat faptul ca noii angajatori ai Dragostei din Tei sunt, teoretic, la fel de preocupati de mediul inconjurator. Cel putin asa reiese din mailul (pe care o sa-l prezint saptamana urmatoare, ca e super misto) trimis a carui semnatura electronica releva urmatoarea traducere in limba romana:

P protejeaza mediul inconjurator - esti sigur(a) ca e nevoie sa printezi acest e-mail?

Nu stiu cam cu ce se ocupa ea pe acolo acum, dar pe vremea cand lucram impreuna la prezentari pentru clienti (ni s-a alaturat si Neprihanita mai tarziu), mormanul de hartie aruncat la gunoi ajungea adesea la juma de metru (in inaltime) pe zi. Ca si pe aici, lumea era comoda si prefera sa mazgaleasca cu pixul pe foaie in loc sa foloseasca triada mouse – cursor – monitor. De multe ori, sefii erau ingrijorati de nuanta culorilor imprimate. Schimbam cartuse, imprimante, culori de fundale si texte, printam de 10 ori aceleasi seturi de prezentare pana cand simtul estetic al Bossului suprem nu mai avea nimic de obiectat.

Probabil ca fiecare dintre voi a intalnit astfel de situatii nefiresti. La Hitler, tot felul de tampiti veneau si ne tranteau cate o prezentare pe beamer dublata de zeci de pagini printate la care toata lumea motaia dupa care arunca prezentarea undeva in coltul unui sertar. Nu stiu de cate ori ati asociat aceste abuzuri cu defrisarile masive, cu alunecarile de teren generate, cu umiditatea din ce in ce mai scazuta, cu incalzirea generala datorate pana la urma unor cretini inconstienti.

De cate ori, in toate corporatiile astea s-a pus problema printarii fata-verso, printarii a cate 6 slideuri pe pagina, reviziei cu track changes (sau cu strikethrough) direct pe documentul electronic sau a altor modalitati de economisire a hartiei? De prea putine ori, daca nu niciodata. Indemnul ‘Please think before you print’ pare a fi adresat doar studentilor care lucreaza part-time si care sunt avertizati sa nu-si printeze cumva referate de 6 pagini.

Oricum, am ramas placut surprins de initiativa unor prieteni mai mici ca varsta (sub 25) de a-si atasa acest indemn ecologic la semnatura electronica din mailul personal (yahoo, google). Poate ca odata vor ajunge ei in locul acestor killeri de copaci. Pana atunci, am hotarat ca la fiecare insemnare de pe blog sa adaug la sfarsit acest environmental friendly logo. Poate voi fi urmat.

P Ajutati la reducerea risipei – nu printati aceasta insemnare.

Joi, Octombrie 18, 2007, 03:52 AM 

La question du jour
     media: 0.00 din 0 voturi

Pourquoi est-ce que je n'ai pas un "Tambour"?

Duminica, Octombrie 14, 2007, 07:12 AM 

Romania - Olanda
     media: 0.00 din 0 voturi

Desi dupa titlu nu s-ar zice, ramanem la categoria “Drame” si in acest post. Daca in precedenta insemnare am batut campii in lung si-n lat, trecand de la Radio Deea la Sandy Bell (Jonquille), de la Eroii nu au varsta la Alcoolicii anonimi si de la Britney Spears la Island FM, acum voi vorbi despre un eveniment bine localizat in timp si-n spatiu: martie 2005, stadionul Giulesti .

Pe vremea cand imi proiectam in minte actiuni premeditate menite a-l aduce pe iubitul Dragostei din Tei in sala de chirurgie plastica , un e-mail mi-a trezit atentia. Nu era unul din acelea in care mi se spunea ‘fa aia, nu fa aia’ ci eram invitati. Nu la vreo chermeza corporatista, sa-l mai aplaudam putin pe Big Boss cand ne povesteste cat de tare a urcat firma noastra si la ce distanta colosala se afla fata de locul 2, ci la un meci.

Primul lucru pe care l-am spus a fost I’d rather suck it to a donkey ....Mailul era de la administratorul firmei cu care eram in razboi. Care razboi a inceput cand am fost “detasat” la client pentru vreo doua saptamani exact cand se desfasura o operatiune de curatire a birourilor. Cand m-am intors, am fost surprins, mai intai placut (biroul era curat), apoi foarte neplacut (imi lipseau foarte multe lucruri, de la dosarele de legislatie si studii de piata pana la CD-uri, poze, felicitari primite de ziua mea si alte lucruri personale).

Am pus botu la inceput ca o sa le gaseasca ei intr-o cutie de carton si ca sa nu-mi fac griji, dar pana la urma mi-am dat seama ca nu o sa mai pot asculta Invidia, Aparente si Zbiara pana ce nu-mi pun internet + oDC acasa. Nu m-am dat batut insa pana nu am facut un scandal imens in urma caruia convorbirile dintre mine si personalul administrativ din firma au fost inghetate.

Mailul suna al naibii de bine (desi o parte importanta era tzapa): raspundeti voi la mail si noi va rezervam bilet, pe urma veniti la marketing, luati biletelul si ne vedem la meci! Pe urma va facem si cinste la Amsterdam Cafe. Poate prea frumos ca sa fie adevarat. Auzindu-le si pe Neprihanita (dar pe vremea aia era doar Pisoi, habar n-aveam de obiceiurile ‘religioase’) si pe a ei prietena Wow, daca batem Romania, ne dezbracam in tribuna am inceput sa iau in calcul si varianta unei calcari pe inimioara si implicit a unui raspuns afirmativ catre administrator.

O intreaba cineva pe sefa directa (care statea si in cartierul meu, Pantelimon) daca vine la meci. Se rusineaza ea un putin dar pe urma zice: Vin, ma, sa le dam muie la olandezi! Toata lumea e pe jos de ras. Nu stiu daca se referea la olandezi in general, sau la doi dintre cei Big Bosii din firma, dintre care unul ne facuse destule zile fripte. By the way, sa nu uit sa-i dau maine mesaj pe Sametime sa-l intreb daca i-a placut golul lui Goian :)

Tot in ziua aia ma intreaba si pe mine Diva, direct de la jobul din Caracal, daca vin la meci. Eu ce sa mai zic, daca vine chiar si Diva, trebuia sa vin si eu. Imi da ordin sa-i rezerv si ei si baietilor de pe job niste bilete. Eu ma conformez, ii dau administratorului un raspuns sec la mail de genul Vin si eu de parca nimic nu s-ar fi intamplat si imi vad de treaba. Cand ma duc sa ridic beletele, administratorul zambea pe sub mustata. Eu ma fac ca mi-a intrat ceva in ochi si plec repede cu cele 3 hartii echivalentul a 10 lei bucata.

Ziua meciului. Cu 2 ore inainte de fluierul de start, stau sa-mi adun gasca de cartier (sefa) la metrou la Iancului. Dupa 25 de minute de asteptare, apare (trebuia sa se machieze, fardeze etc., doar merge la corporate event). Ajungem repede in Crangasi, metroul e destul de liber. Facem o plimbare de 10 minute, cumparam si steaguri sa intram in atmosfera si ajungem la benzinaria de vis-a-vis de Teatrul Giulesti. Aici se stransese o mare parte din Corporatie, Neprihanita cu prietena ei aveau acuarele si ne pictau pe fete cu cele 3 culori.

Mai sunt 45 de minute si Diva nu apare. Deja marea parte a colegilor urca in tribuna sa mai gaseasca vreun locsor. O sun sa vad care e spilul. Diva imi zice: Aaa, stai ca sunt in taxi si e aglomerat traficul.. Evident, era greu sa ia metroul de la Timpuri Noi 6 statii, deja intelegeam de ce i se spune Diva. Culmea ironiei, prima data cand am lucrat cu ea, fusesem la o fabrica, unde numarasem deseuri :))

In fine, pana la urma apare disperata din spatele fortelor de ordine, care n-o lasau sa intre in perimetrul stadionului. O iau de aripa si intram pe stadion. Mai imi ramasesera fideli doi IT-isti care ma asteptasera si cu care incercam sa mai gasim locuri in vacarmul din Giulesti. Pana la urma ajungem intr-un colt, langa poarta lui Lobont. Scaunele murdare si pline de apa. Aia din spate striga: Stati jos, ca nu vedem. Diva stramba deja din nas. Nu avea fotoliul ei de piele si nu avea nici reluari la goluri.

Care gol a venit repede, exact cand ma chinuiam sa sterg scaunele cu un ziar. Am vazut doar fetele IT-istilor spunand un Nuuu iar cand m-am intors mingea era in poarta lui Lobont iar tabela se schimba in 0-1. Olandezii (cu sefii nostri cu tot) exultau in tribuna alaturata imbracati toti in geci portocalii pe care scria Supporter Holland. Dupa ce se mai linistesc spiritele, incerc sa le sun pe Neprihanita & Sefa & Co sa vad pe unde s-au aciuat. Raspuns extrem de pretios: Vezi ca suntem in mijloc, avem niste steaguri.... Super informatie, erau mii de steaguri :)

Imediat dupa golul de 0-2 ne indreptam furiosi spre iesire. Dupa 10 minute apare sefa cu alti IT-isti si cativa de la HR. Suna unul dintre IT-isti pe administrator, evident era o tzapa cu Amsterdam Cafe. Nu era nimic rezervat, doar daca vrem noi sa mergem la NV. Gasca decide sa mearga in Regie, ca e mai aproape. Stop, stop, stop, unde-i Neprihanita & gaska ei cu acuarelele? O sun mai intai pe d-ra cu acuarele, sa ma asigur. D-ra imi zice ca a plecat cu doi prieteni si nu vine cu noi. Ma prefac suparat si gelos (doi prieteni??) si o sun pe Neprihanita (dar repet, atunci era doar Pisoi).

Pisoi imi zice ca e pe la Car4 Orhideea si ca vrea sa mearga acasa. Mda, era mai aproape de Regie decat noi, tocmai de aceea trebuia sa trag de timp cat sa scap de tovarasii actuali si sa ajung la ea. Ii zic de planurile gastii cu Regia cat sa ma auda si ei, rostind: Hai ca te iau eu de la Grozavesti. Intrebare a la Neprihanita: Pai si cum ajung acolo? Era prea simplu sa-i spun ca trebuie sa treaca strada asa ca ii spun abtinandu-ma cu greu sa nu rad: Pai trebuie sa mergi pana la pasarela de la Basarab, treci calea ferata, intri la metrou la Basarab si mergi 3 statii pana la Grozavesti. Zis si facut.

Eu ii spun sefei ca apar in 30 de minute, ca ma duc s-o iau pe Pisoi de la Grozavesti. O iau si pe Diva din motive evidente. Veti vedea mai tarziu de ce sunt asa de evidente. Nu ne grabim, intre timp mai sunam un microbist si-i cantam Suparat sunt, Doamne, iara. Ajungem la Grozavesti, Neprihanita neagra de suparare. Era greu sa-si dea cu labuta peste obraz sa se stearga de acuarele, asa ca s-au luat toti de ea vazand-o gagica blonda, singura si vopsita pe fata. Iesim din refugiul de la metrou si in secunda imediat urmatoare ii simt gherutele infipte in gatul meu. Vazuse in fata Car4-ul. Ma salveaza in cele din urma Diva (acum intelegeti de ce am luat-o cu mine).

Dialog previzibil: Eu: Mergem in Regie? Ea: Nu mai pot, am obosit si s-au luat toti de mine, m-am saturat! Eu cu Diva zicem repede la unison pana nu se razgandeste: Luam un taxi si mergem in Amesterdam Cafe! Ajungem in Amsterdam, ce sa stai acolo? Era tot pubul transformat in portocaliu. Il localizam pe Big Boss si-l felicitam in speranta unei mariri ceva, p-acolo. El e sociabil, imi ia steagul Romaniei si sta la poza. Dupa care ne retragem intr-un Irish Pub, ca pe irlandezi ii iertasem dupa eliminarea de la Coppa del Mondo din 90.

Diva a fost cuminte, mi-a facut jocul si nu prea a vorbit, nu degeaba era ea junior si noi seniori :) Tot invatase ceva din corporatie. Dupa care...au urmat timpurile bune, dupa care...timpurile rele. Cand am aflat de tragerea la sorti de acum un an jumate, ne-am dat mailuri sa ne intalnim iar la meciul din Romania. Deja eram cu totii la alte corporatii.

Astazi, lucrurile s-au schimbat. Dintre personajele amintite doar Diva si Neprihanita au ramas in tara. Sefa si fata cu acuarelele sunt in UE (ceva mai la vest), bossii olandezi s-au mutat mai la est sa castige mai bine, iar eu sunt in Atlantic. Meciul cu Olanda nu s-a mai desfasurat in Bucuresti, ci la Constanta. N-a mai invins Olanda, ci Romania. Neprihanita n-a fost la meci. Nu stiu nimic de Diva, sa-mi aduc aminte sa o intreb maine pe mail cand il “felicit” si pe ex-bossul olandez pe sametime.

N-am idee cum s-a vazut meciul din UE (daca s-a vazut), eu am platit ca fraieru 6 EUR la UEFA ca sa il vad cu intreruperi si sa nu vad faza golului. Prin minutul 80 m-am enervat si l-am urmarit pe solaris sport (preluat dupa TVR cu comentariu in romana) desi rezolutia era mai slaba (dar era moka si nici nu avea intreruperi). Ceilalti locuitori ai insulei au fost captivati de alt meci. Cel in care ‘le coq’ francez fusese masacrat deja cu mult timp in urma de catre ziaristii englezi.

(Pe eticheta cocosului din reclama de la Times scrie: Name: Le coq, Cause of death: lack of heart) Horror!

Am considerat intotdeauna ca sunt un microbist, mai ales cand vine vorba de echipa nationala . Cu toate acestea, acum doi ani, am ajuns acasa zambind desi toti suporterii erau fierti dupa un asemenea meci. Am pus steagul la usa si mi-am vazut in continuare de Neprihanita. Acum, in sfarsit Romania a obtinut un rezultat bun. A fost un final dramatic, au fost 20 de minute in care in mod normal ar trebui sa te fii conectat la tensiunea meciului, sa nu-ti mai pese de nimic. N-a fost asa, amintirele cu Neprihanita m-au bantuit si in acest final de meci ca in tot anul de altfel. Imaginea ei cu rosu, galben si albastru pe obrajori a fost prezenta tot timpul meciului. Am incercat sa schitez un gest de bucurie pentru victorie dar n-am reusit.

Si cam aceasta a fost cronica meciului Romania – Olanda 1-0, vazut de departe. Din Atlantic, a relatat pentru Dumneavoastra corespondentul special corporatistu.

Miercuri, Octombrie 10, 2007, 06:00 AM 

Looserii anonimi
     media: 0.00 din 0 voturi

[Anonymous looser] Salut, sunt corporatistu si sunt un looser
[Audience] Salut, corporatistu!

Cam acesta ar fi o secventa din scenariul unui film prost american. In fond, daca tot exista atatea asociatii ,vezi Alcoholics Anonymous, Narcotics Anonymous, Gamblers Anonymous, de ce nu ar exista si o asociatie a looserilor anonimi? Eu as fi, bineinteles, membru fondator. Eu as face si primul Big Book si Twelve-Steps Program. Ar fi un nou LA (Losers Anonymous), de data asta fara manele.

Asadar, sunt un looser anonim si trebuie sa urmez un program ca sa fiu recuperat. Cei de la Alcoholics Anonymous au facut un program (sursa wikipedia) care se traduce prin (de tradus in romana traduceti singuri):

  • admitting that one cannot control one's addiction or compulsion;
  • recognizing a greater power that can give strength;
  • examining past errors with the help of a sponsor (experienced member);
  • making amends for these errors;
  • learning to live a new life with a new code of behaviour;
  • helping others that suffer from the same addictions or compulsions.

Reluand, sunt corporatistu si sunt un looser. Recunosc ca nu am nici cel mai mic control asupra amintirilor cu Neprihanita, admit ca sunt dominat total. Ascult Radio Deea (sau ce-a mai ramas din el) pe internet si imi amintesc de vremurile cand il ascultam in masina dupa ce-o conduceam acasa pe Neprihanita. Ascult Island FM pe 104.7 FM si dau de Britney Spears – Hit me baby one more time. Si ghici care a fost prima melodie pe care am ascultat-o (in masina managerului venind de pe job) cu Neprihanita? Intru in puburi si ma intreb de fiecare daca i-ar placea si ei sau cum ne-am distra daca ar fi si ea acolo. Ma plimb prin Londra pe langa London Eye si imi amintesc de descrierile Neprihanitei privitoare la artistii de pe malul Tamisei, ea insasi o artista (talente la pian).

Ca atare, pamantul nu se invarte in jurul soarelui dupa cum gresit au precizat astrologii, lumea se invarte in jurul Neprihanitei sau Neprihanita e totul, depinde cum vreti s-o luati. O putere mai mare de atat nu exista, ca atare nu pot aplica punctul 2 din program. Poate alcoholicii vor putea spune ca puterea lui Dumnezeu este cea mai mare. Poate as fi putut spune si eu lucrul asta pana s-o intalnesc pe Neprihanita, dar acum e prea tarziu. Am intalnit-o si stiu ce inseamna sa folosesti mersul la biserica drept scuza pentru evitarea unei intalniri.

Fara sa rezolv punctul 2, trec la punctul 3 sa caut victime colaterale din toata nebunia asta. Excluzandu-ma pe mine, ca oricum looserii nu conteaza si nu se pun la socoteala, trebuie sa mai recunosc o terta victima. E vorba de o prietena care acum 18 luni (aproximativ) imi trimitea un mail cu o decizie destul de importanta pentru ea. Am intrebat-o de ce are doar 3 destinatari (da, era si Neprihanita printre ceilalti doi) si mi-a raspuns ca noi suntem cei mai buni prieteni ai ei si a vrut sa stim mai intai doar noi pana sa devina oficial.

Poate ca acum am inima de gheata dar totusi imi pare rau pentru acea prietena. Pentru ca ea tinea cu adevarat, de fapt tine cu adevarat la noi. Si ii pasa de ruptura asta dintre noi, chiar sufera ca prietenii ei buni se inteleg acuma cum se inteleg. Stiu cat de mult si-ar fi dorit sa fie din nou alaturi de gasca ei nebuna asa cum era inainte. Stiu ca are acces la acest blog si tocmai de aceea vreau sa stie ca imi pare enorm de rau. Si ca sunt cel putin la fel de nedumerit si uimit de intorsatura pe care au luat-o lucrurile in ultima perioada. Si ca mi-as fi dorit sa fiu si eu acum cu ei unde sunt, sa pot petrece cu ei in Bucurestiul de care ma despart peste doua mii de kilometri.

Ehhh... learning to live a new life with a new code of behaviour? Asta mi-a adus aminte de ultima oara cand aveam asa ceva. Pe vremea cand inca mai credeam ca exista Feti Frumosi si zane si mai ales neprihanite. Se intampla acum 17 ani, cand inca mai fredonam singurul cantec pe care pot sa-l ascult si acum fara sa-mi aduc aminte de ea. Va amintiti? Elle rêve, elle espère/ Vivre heureuse avec le garçon qu'elle préfère/ Elle déteste la violence/ Elle préfère l'amitié et la confiance/ Elle est toujours la première/ Généreuse et sincère It’s useless, asa ceva nu mai gasesti nici macar in desenele animate abundente de gasti de caini tampiti si idioti si alte apelative numai bune de memorat de catre copii. Dar poate merita macar sa ne amintim:

Si, ca o paranteza, ca sa vedeti ca nici macar acest cantec nu ma lasa departe de Neprihanita, ascultati putin la strofa a doua: Elle compte toujours Sandy/ Sur son gros chien Tambour qui suit. Ok, Tambour asta imi aduce aminte foarte bine de cainele ei. Are un caine mare de tot, si alb, si bland, si frumos, n-are petele maro ale lui Tambour dar nu pot sa-l uit la ultima intalnire cu Neprihanita. I s-a pus in fata si n-o lasa sa iasa de pe poarta, parca stia ca o sa faca o mare prostie si o sa faca sa sufere oamenii atat de rau!

Ultimul pas, partea cu helping others ma lasa rece. Ba, ma lesi?Adica, mie mi-a intrat foarte bine in cap ce mi-a spus wtf prin messenger: Femeie ca neprihanita nu mai exista, o sa o astept pe ea pana la adanci batraneti, ea o se marite si o sa faca copchii si o sa ne intalnim intr-un azil la 80 de ani. Atunci, ea o sa recunoasca ca pe mine m-a iubit cu adevarat iar eu, cu o lacrima in coltul ochilor, o sa mor fericit ca Neprihanita m-a iubit. Punct. Adica daca asta mi-a zis mie wtf (din propria proiectie asupra viitorului ei), asta le voi spune si eu celorlalti raniti. Mai mult nu ma duce capul. Atata stiu, atata zic.

A fost simplu. Ma gandeam ca e greu. Sa ader la un program de recuperare, sa ma tin de el, sa ma intalnesc cu “sponsori”, sa povestesc la fiecare sedinta ce progrese am facut, sa fac liste de persoane fata de care am gresit, sa ma duc la biserica, sa caut lumina, sa.....Nu. E simplu. Sunt irecuperabil. In 2 pagini am gasit solutia. Sunt un looser si asta ma defineste. In fond, trebuie sa stii ce esti tu in viata. Nimeni si nimic nu ma mai poate salva. Nici macar blogul.

Asta e! Parca mai era ceva sa va spun. Nu mai stiu, nu conteaza. Aaaa...da, azi implinesc 28 de ani. Chiar azi. Probabil Neprihanita mai savureaza inca momentul ultimei onomastice cu acea replica: De ce m-ai sunat? Chiar credeai ca o sa-ti spun La multi ani? Mda, un looser de 28 ani. Whaaatever, vorba looserilor. Cand eram mai mic, ma uitam la un serial cu tineri. Se chema Eroii nu au varsta. Lucrurile s-au schimbat. Acum e o telenovela, la care nu ma uit dar pe care o traiesc. Se cheama Looserii nu au varsta.

Marti, Octombrie 2, 2007, 06:05 AM 

Leapsa de la Idaho
     media: 0.00 din 0 voturi

Desi nu m-a bagat nimeni in seama si nu m-a intrebat nimeni de vorba, fac si eu o propunere pentru topul ala 'all time favorites' la categoria 'Mandria de a fi roman'.

Adica videoclipul reprezentativ, in care se vede ca avem fete frumoase , destepte nu mai trebuie sa fie (ca pe urma devin malefice, vezi Neprihanita), ca avem incredere ca suntem cei mai buni de pe planeta si ca ne putem reprezenta oricand tara (trupa respectiva chiar a incercat, la Eurovision)

Este melodia pe care o ascult de fiecare data dupa ce citesc un blog in care autorul incearca sa ne convinga ca 'daca nu era muzica rock era pe fundul Dambovitei' sau ca este deranjat de vecinul din Iasi din ascultarea de cine stie ce metaliferi

Deci, stimati spectatori, multe aplauze pentru SELECT - Mergem inainte

Eu sincer as vrea sa am puterea asta a lor enorma sa merg inainte cand stiu unde sunt

Luni, Octombrie 1, 2007, 12:05 PM 

Top 10 mancarimi de pumni (I)
     media: 0.00 din 0 voturi

Daca tot mai am putin si implinesc un an de blogging (ce mai, nu mai sunt junior) m-am gandit sa incep si eu o leapsa daca tot nu primesc niciuna de la colegii mei de breasla. Adica, pe voi nu va mananca asa pumnii (sau palmele) cateodata? Nu simtiti nevoia sa va-i (vi le) scarpinati de fata vreunuia? Dar diferite aspecte care tin in general de societatea in care traim va impiedica sa faceti acest lucru?

Eu voi vorbi despre mediul corporatist (cu asta ma ocup la urma urmei). Restrictiile sunt evidente, sefu-i sef la urma urmei. Nu poti sa-l calci in picioare oricat de mult ti-ai dori. Probabil ca aveti asa un feeling cam despre cine se afla in topul meu, dar cel mai bine sa nu mai pierdem vremea cu vorba si sa incepem top 10 mancarimi de pumni. Cu alte cuvinte, topul primelor 10 situatii in care inima imi invita pumnii catre fata inamicului, dar creierul imi poruncea sa-i tin stransi.

Pe locul 10 ...
...sade un stinkator din Far Away Country. Cand am venit pe insula, am constatat cu mirare ca, dupa localnici, pe locul 2 ca fauna sunt maronii din Extremul Orient. De obicei, au nume de arabi dar fata de indieni. Sunt pasnici, dar cand ii aud vorbind in limba aia a lor, am mereu impresia ca pun la cale un atentat. Mah, da’ aia nu put?, m-a intrebat o prietena din Romania. Nuu, nicidecum, sunt ca si noi, am zis eu convins. Asta pana la proba contrarie.

Care proba contrarie a venit doar cateva zile mai tarziu cand, urcand scarile, am crezut ca s-a stricat canalizarea la una din bai. Urcand insa cateva trepte in plus, am vazut sconcsul coborand si lasand o dara insuportabila de miros in urma lui. Era ca un caine latos si nespalat, mai avea si o claie de par (sau paie) pe capatana.

Culmea nesimtirii am observat-o insa cam o saptamana mai tarziu cand am coborat la etajul 1 sa caut un contract intr-un dosar. Pur si simplu am intrat in open office si a trebuit sa-mi tin respiratia pana la iesire. Vedeam toti managerii, seniorii, juniori privind jenati la mine si un singur om (sau animal) privind vioi in monitor si tastand cu repeziciune imprastiind si mai mult mirosul. Nici nu puteam sa ma apropii de el, imi venea sa trag o fuga pana la Boots si sa-i arunc un sapun din pragul usii.

Pe locul 9.....
... se afla un sofer de autobuz din Londra. De ce un sofer si de Londra? Pai pentru ca toata situatia era generata cumva tot de corporatismul care imi guverneaza viata. Ma aflam de doua zile la un training iar cei care ne train-uiau tineau mortis sa termine fix la 5,30 PM de parca cine stie ce ne-ar fi ramas in cap daca ne tineau 9 ore. Mi-am amintit ca trebuia sa cumpar niste carti publicate de Oxford pentru nepoata-mea care invata la Cambridge (cel din Dorobanti). Stiind ca librariile alea mai si inchid, am purces direct spre Oxford Street cu laptopul pe un umar, plasa cu materiale de training intr-o mana iar harta in cealalta mana.

Dupa ce am cutreierat prin 3 librarii ca sa gasesc ce-mi trebuie, am pornit incarcat cu inca 10 carti pe langa cele 2 de la training. Ma urc in autobuz, dupa 10 minute imi dau seama ca in loc sa merg spre Bank, merg spre Green Park. Normal, numai mie mi se putea intampla. Pana traversez eu strada, pierd un autobuz in sens invers. Il astept pe urmatorul. Trec 10 minute, trec 20. Pe placuta e mentionat un interval de succesiune de 10 minute pentru linia 8. Dupa 30 de minute apare. Eram deja racit cobza, nici nu mai imi simteam mainile.

Dau sa urc pe usa din mijloc, dar nu e deschisa. Apas pe buton. Nimic. Alerg repede spre usa din fata. Urc. Pe sofer il mananca pielea. , Hey, ticket ticket! Biletul?!? Adica eu am timp sa-i caut lui biletul din pragul usii? Cu ambele maini si ambii umeri incarcati? Evident, nu mai stiam in care din zecile de buzunare (sacou, pantaloni, camasa) aveam cartela de o zi. Ii explic ca daca ma lasa sa stau jos o sa ii gasesc si biletul. Asta era posedat: Ticket, ticket! Vine statia urmatoare si-mi zice ca daca nu pot sa ii arat biletul, sa cobor. Ma uit la el si ma pufneste rasul. Asta nu glumea, chiar statea cu usa deschisa si nu mai pornea rabla. In fine, cu nebunii ce sa mai discuti, era protejat de o usa de sticla, am folosit combinatia magica de cuvinte fuck-mother-whore-son-bitch-suck, i-am dat un pumn in usa aia si am coborat.

Pe locul 8....
gasim un nou tuciuriu din tinutul indepartat. Care s-a trezit peste noapte manager pe o insula, in loc sa fie in tara lui printre teroristi, extremisti si dictatori militari. Problema mea nu consta in prezenta lui acolo, ma afecta ca era pe un job in care eram si eu. Cum a deschis gura, am crezut ca ma lesin. Reactionarul marise de ZECE ori gradul de detaliu al proiectului fata de anul trecut. Si implicit si munca noastra, a sclavilor. Asta in conditiile in care metodologia firmei avea un maxim recomandat de doua ori mai redus. Dar te pui cu sefu, cine stie, maine vine cu trupele de gherila peste noi!!

Asa ca l-am privit o saptamana cum isi misca curu’ acasa de cate ori batea orologiul de 5,30 in timp ce sclavii munceau pana la 9-10. Mai mult, a doua saptamana imi ia si junioru’ de pe job, sa-l treaca pe alta plantatie asa ca raman singur. Tipic pentru organizatie. In fine, se termina si cosmarul asta, imi mai sacrific cateva nopti din vacanta si trec pe alta plantatie.

Revin eu de la noua plantatie in birou, era 5.25. Reactionarul maroniu se foia. Da un telefon, zice Yes, sweethart si continua pe graiul lui de Jihad. In fine, se indreapta spre usa nu inainte de a-mi spune ca a terminat de revizuit si imi da dosarul. Sa lesin! Numai 3 pagini! Evident, cocotierul nu prea intelegea care-i rolul lui pe-acolo, cu ce se mananca meseria aia, dar avea pretentii! Si bineinteles, avea cumva acoperire, prin libertatea prea mare de abordare acordata managerilor! Asa ca imi proiectez repede imaginea ceasului batand miezul noptii cateva zile la rand, trag aer in piept (vorba Celiei), imi iau o cola (cherry diet) si o ciocolata Aero si ma rog sa plece javra mai repede cat timp mai am control asupra pumnilor.

Pentru locul 7...
ramanem la manageri dar facem un salt in Romania. Unde avem de fapt o managerita. Vorba cantecului: Fata mea e manager, urca firma pan’ la cer! Care spre deosebire de bananier, era destul de ok si muncea foarte mult, numai ca ne-am aflat amandoi la locul si la momentul .. nepotrivit. Mai precis, ea era in Bucuresti iar eu ma duceam saptamanal peste munti si vai in lumea ..electronicelor si electrocasnicelor. De unde ii tot trimiteam desene (sau grafice in MS Visio) despre cum sta treaba p-acolo (sau cu fluxul proceselor) iar ea venea cu zeci de intrebari suplimentare.

In fine, revin eu cu temele facute la locul potrivit , adica in capitala, dar de asta era momentul nepotrivit. Mai precis ea zbiera la telefon din ora in ora la familie/prieteni/iubit (naiba stie) iar eu incepusem sa am primele certuri cu Neprihanita. Tocmai bun momentul pentru revizuirea temei. Ii arat o lista de contracte, ea cauta nod in papura: Pai nu le-ai verificat? Eu raman masca. Reproduc in continuare dialogul cu convingerea ca nu mai are rost sa va explic de ce imi venea asa s-o fac sandwitch intre cubicle si dulap.

Managerita: Tu ai verificat contractele astea din lista?
Corporatistu: Ba da, le-am verificat, uite scrie aici la concluzie ca le-am verificat pe toate
Managerita: Pai de unde stiu eu ce-ai verificat tu?
Corporatistu: Pai uite aici, daca citesti o sa vezi ce am verificat: aia, aia, aia, aia si aia
Managerita: De unde stiu eu ca n-au fost erori?
Corporatistu: Pai daca ai fi citit si mai jos ai fi vazut lista tuturor contractelor la care am gasit diferente, ce diferente au fost si care e impactul care ne intereseaza pe noi
Managerita: Eu vreau sa vad un tick la fiecare chestie verificata ca e asa ca in contract
Corporatistu: Pai, din cele 125 de chestii, in loc sa pun 115 tickuri acolo unde am gasit ce trebuia si 10 spatii acolo unde nu am gasit, am scris ca le-am gasit pe toate mai putin cele 10 pe care le-am enumerat.
Managerita: Nu, trebuia sa pui cate un tick la fiecare, sa vad eu ca ai verificat!
Corporatistu: Eu chiar am verificat si am scris lucrul asta. Daca nu as verificat, de unde stiam eu ca au fost 10 neconcordante?Eu consider ca e acelasi lucru si as fi stat ore intregi sa desenez fiecare tick, important e rezultatul!
Managerita: NU! Este total gresit! Trebuia sa pui tick peste tot ca asa trebuie sa faca un senior!

Pe locul 6 ...
se odihneste (si la propriu si la figurat) contabila contopista de la corporatia lui Hitler. Este cea care se odihneste de vreo 17 ani acolo, cea care are langa ea intotdeauna o carte alba din care va tot cauta ea vreo doua saptamani o nota contabila perimata. Evident, in tot acest timp daca o rogi ceva, va spune ca are o lucrare de terminat si ca ii este imposibil sa mai faca si altceva fiind foarte ocupata.

De fapt, pumnii ma mancau de fiecare data cand o vedeam cum freca menta si cum ne repede de fiecare data. Numai ca, la putin timp dupa ce ma repezise dashteptul de la it (vezi locul 5), nesimtirea ei intrecuse orice limita. Adicatelea, cu cateva zile inainte, ma duc eu la contopista sa-mi dea un flux: cine face, ce face, ce valideaza si cand apare nota contabila. Asta: Nuuu, ca eu nu stiu nimic, ca asta e in sistem, aia de la informatica sa-ti raspunda, eu stiu doar ce note contabile sunt! Buun, aia de la info erau in pom si pomul in aer, oricum plecasera toti de cand venise dashteptul si venisera altii noi in locul lor care faceau pe inocentii.

Asa ca....ma pun eu pe studiat prin arhive sa iau metoda drumului invers si sa reconstitui ce trebuia sa fie fain-frumos documentat de vreo 5 ani in biroul jitei de contopista. Asa ca ii fac eu treaba si ii zic prin mail: uite, fah, asta trebuia tu sa-mi dai, asa ca misca-ti curul ala gras si spune-mi ce note contabile sa pun aici! Evident, am folosit eufemisme, eram specialist in astea. Asta era ingrozita de faptul ca trebuie sa ia iar cartea alba. Asa ca ma trezesc cu un mail: Te rog sa adresezi orice intrebare doamnei directoare! Mi-am dat seama ca orice dialog cu ea e inutil, desi imi venea s-o tarasc pana sub rotile lui 601! Si uite asa am mai stat eu doua nopti si am invatat si contabilitate.

- VA URMA -


E-mail: corporatistu@gmail.com

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:304.416
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare