Luni, Octombrie 1, 2007, 12:05 PM 

Top 10 mancarimi de pumni (I)
     media: 0.00 din 0 voturi

Daca tot mai am putin si implinesc un an de blogging (ce mai, nu mai sunt junior) m-am gandit sa incep si eu o leapsa daca tot nu primesc niciuna de la colegii mei de breasla. Adica, pe voi nu va mananca asa pumnii (sau palmele) cateodata? Nu simtiti nevoia sa va-i (vi le) scarpinati de fata vreunuia? Dar diferite aspecte care tin in general de societatea in care traim va impiedica sa faceti acest lucru?

Eu voi vorbi despre mediul corporatist (cu asta ma ocup la urma urmei). Restrictiile sunt evidente, sefu-i sef la urma urmei. Nu poti sa-l calci in picioare oricat de mult ti-ai dori. Probabil ca aveti asa un feeling cam despre cine se afla in topul meu, dar cel mai bine sa nu mai pierdem vremea cu vorba si sa incepem top 10 mancarimi de pumni. Cu alte cuvinte, topul primelor 10 situatii in care inima imi invita pumnii catre fata inamicului, dar creierul imi poruncea sa-i tin stransi.

Pe locul 10 ...
...sade un stinkator din Far Away Country. Cand am venit pe insula, am constatat cu mirare ca, dupa localnici, pe locul 2 ca fauna sunt maronii din Extremul Orient. De obicei, au nume de arabi dar fata de indieni. Sunt pasnici, dar cand ii aud vorbind in limba aia a lor, am mereu impresia ca pun la cale un atentat. Mah, da’ aia nu put?, m-a intrebat o prietena din Romania. Nuu, nicidecum, sunt ca si noi, am zis eu convins. Asta pana la proba contrarie.

Care proba contrarie a venit doar cateva zile mai tarziu cand, urcand scarile, am crezut ca s-a stricat canalizarea la una din bai. Urcand insa cateva trepte in plus, am vazut sconcsul coborand si lasand o dara insuportabila de miros in urma lui. Era ca un caine latos si nespalat, mai avea si o claie de par (sau paie) pe capatana.

Culmea nesimtirii am observat-o insa cam o saptamana mai tarziu cand am coborat la etajul 1 sa caut un contract intr-un dosar. Pur si simplu am intrat in open office si a trebuit sa-mi tin respiratia pana la iesire. Vedeam toti managerii, seniorii, juniori privind jenati la mine si un singur om (sau animal) privind vioi in monitor si tastand cu repeziciune imprastiind si mai mult mirosul. Nici nu puteam sa ma apropii de el, imi venea sa trag o fuga pana la Boots si sa-i arunc un sapun din pragul usii.

Pe locul 9.....
... se afla un sofer de autobuz din Londra. De ce un sofer si de Londra? Pai pentru ca toata situatia era generata cumva tot de corporatismul care imi guverneaza viata. Ma aflam de doua zile la un training iar cei care ne train-uiau tineau mortis sa termine fix la 5,30 PM de parca cine stie ce ne-ar fi ramas in cap daca ne tineau 9 ore. Mi-am amintit ca trebuia sa cumpar niste carti publicate de Oxford pentru nepoata-mea care invata la Cambridge (cel din Dorobanti). Stiind ca librariile alea mai si inchid, am purces direct spre Oxford Street cu laptopul pe un umar, plasa cu materiale de training intr-o mana iar harta in cealalta mana.

Dupa ce am cutreierat prin 3 librarii ca sa gasesc ce-mi trebuie, am pornit incarcat cu inca 10 carti pe langa cele 2 de la training. Ma urc in autobuz, dupa 10 minute imi dau seama ca in loc sa merg spre Bank, merg spre Green Park. Normal, numai mie mi se putea intampla. Pana traversez eu strada, pierd un autobuz in sens invers. Il astept pe urmatorul. Trec 10 minute, trec 20. Pe placuta e mentionat un interval de succesiune de 10 minute pentru linia 8. Dupa 30 de minute apare. Eram deja racit cobza, nici nu mai imi simteam mainile.

Dau sa urc pe usa din mijloc, dar nu e deschisa. Apas pe buton. Nimic. Alerg repede spre usa din fata. Urc. Pe sofer il mananca pielea. , Hey, ticket ticket! Biletul?!? Adica eu am timp sa-i caut lui biletul din pragul usii? Cu ambele maini si ambii umeri incarcati? Evident, nu mai stiam in care din zecile de buzunare (sacou, pantaloni, camasa) aveam cartela de o zi. Ii explic ca daca ma lasa sa stau jos o sa ii gasesc si biletul. Asta era posedat: Ticket, ticket! Vine statia urmatoare si-mi zice ca daca nu pot sa ii arat biletul, sa cobor. Ma uit la el si ma pufneste rasul. Asta nu glumea, chiar statea cu usa deschisa si nu mai pornea rabla. In fine, cu nebunii ce sa mai discuti, era protejat de o usa de sticla, am folosit combinatia magica de cuvinte fuck-mother-whore-son-bitch-suck, i-am dat un pumn in usa aia si am coborat.

Pe locul 8....
gasim un nou tuciuriu din tinutul indepartat. Care s-a trezit peste noapte manager pe o insula, in loc sa fie in tara lui printre teroristi, extremisti si dictatori militari. Problema mea nu consta in prezenta lui acolo, ma afecta ca era pe un job in care eram si eu. Cum a deschis gura, am crezut ca ma lesin. Reactionarul marise de ZECE ori gradul de detaliu al proiectului fata de anul trecut. Si implicit si munca noastra, a sclavilor. Asta in conditiile in care metodologia firmei avea un maxim recomandat de doua ori mai redus. Dar te pui cu sefu, cine stie, maine vine cu trupele de gherila peste noi!!

Asa ca l-am privit o saptamana cum isi misca curu’ acasa de cate ori batea orologiul de 5,30 in timp ce sclavii munceau pana la 9-10. Mai mult, a doua saptamana imi ia si junioru’ de pe job, sa-l treaca pe alta plantatie asa ca raman singur. Tipic pentru organizatie. In fine, se termina si cosmarul asta, imi mai sacrific cateva nopti din vacanta si trec pe alta plantatie.

Revin eu de la noua plantatie in birou, era 5.25. Reactionarul maroniu se foia. Da un telefon, zice Yes, sweethart si continua pe graiul lui de Jihad. In fine, se indreapta spre usa nu inainte de a-mi spune ca a terminat de revizuit si imi da dosarul. Sa lesin! Numai 3 pagini! Evident, cocotierul nu prea intelegea care-i rolul lui pe-acolo, cu ce se mananca meseria aia, dar avea pretentii! Si bineinteles, avea cumva acoperire, prin libertatea prea mare de abordare acordata managerilor! Asa ca imi proiectez repede imaginea ceasului batand miezul noptii cateva zile la rand, trag aer in piept (vorba Celiei), imi iau o cola (cherry diet) si o ciocolata Aero si ma rog sa plece javra mai repede cat timp mai am control asupra pumnilor.

Pentru locul 7...
ramanem la manageri dar facem un salt in Romania. Unde avem de fapt o managerita. Vorba cantecului: Fata mea e manager, urca firma pan’ la cer! Care spre deosebire de bananier, era destul de ok si muncea foarte mult, numai ca ne-am aflat amandoi la locul si la momentul .. nepotrivit. Mai precis, ea era in Bucuresti iar eu ma duceam saptamanal peste munti si vai in lumea ..electronicelor si electrocasnicelor. De unde ii tot trimiteam desene (sau grafice in MS Visio) despre cum sta treaba p-acolo (sau cu fluxul proceselor) iar ea venea cu zeci de intrebari suplimentare.

In fine, revin eu cu temele facute la locul potrivit , adica in capitala, dar de asta era momentul nepotrivit. Mai precis ea zbiera la telefon din ora in ora la familie/prieteni/iubit (naiba stie) iar eu incepusem sa am primele certuri cu Neprihanita. Tocmai bun momentul pentru revizuirea temei. Ii arat o lista de contracte, ea cauta nod in papura: Pai nu le-ai verificat? Eu raman masca. Reproduc in continuare dialogul cu convingerea ca nu mai are rost sa va explic de ce imi venea asa s-o fac sandwitch intre cubicle si dulap.

Managerita: Tu ai verificat contractele astea din lista?
Corporatistu: Ba da, le-am verificat, uite scrie aici la concluzie ca le-am verificat pe toate
Managerita: Pai de unde stiu eu ce-ai verificat tu?
Corporatistu: Pai uite aici, daca citesti o sa vezi ce am verificat: aia, aia, aia, aia si aia
Managerita: De unde stiu eu ca n-au fost erori?
Corporatistu: Pai daca ai fi citit si mai jos ai fi vazut lista tuturor contractelor la care am gasit diferente, ce diferente au fost si care e impactul care ne intereseaza pe noi
Managerita: Eu vreau sa vad un tick la fiecare chestie verificata ca e asa ca in contract
Corporatistu: Pai, din cele 125 de chestii, in loc sa pun 115 tickuri acolo unde am gasit ce trebuia si 10 spatii acolo unde nu am gasit, am scris ca le-am gasit pe toate mai putin cele 10 pe care le-am enumerat.
Managerita: Nu, trebuia sa pui cate un tick la fiecare, sa vad eu ca ai verificat!
Corporatistu: Eu chiar am verificat si am scris lucrul asta. Daca nu as verificat, de unde stiam eu ca au fost 10 neconcordante?Eu consider ca e acelasi lucru si as fi stat ore intregi sa desenez fiecare tick, important e rezultatul!
Managerita: NU! Este total gresit! Trebuia sa pui tick peste tot ca asa trebuie sa faca un senior!

Pe locul 6 ...
se odihneste (si la propriu si la figurat) contabila contopista de la corporatia lui Hitler. Este cea care se odihneste de vreo 17 ani acolo, cea care are langa ea intotdeauna o carte alba din care va tot cauta ea vreo doua saptamani o nota contabila perimata. Evident, in tot acest timp daca o rogi ceva, va spune ca are o lucrare de terminat si ca ii este imposibil sa mai faca si altceva fiind foarte ocupata.

De fapt, pumnii ma mancau de fiecare data cand o vedeam cum freca menta si cum ne repede de fiecare data. Numai ca, la putin timp dupa ce ma repezise dashteptul de la it (vezi locul 5), nesimtirea ei intrecuse orice limita. Adicatelea, cu cateva zile inainte, ma duc eu la contopista sa-mi dea un flux: cine face, ce face, ce valideaza si cand apare nota contabila. Asta: Nuuu, ca eu nu stiu nimic, ca asta e in sistem, aia de la informatica sa-ti raspunda, eu stiu doar ce note contabile sunt! Buun, aia de la info erau in pom si pomul in aer, oricum plecasera toti de cand venise dashteptul si venisera altii noi in locul lor care faceau pe inocentii.

Asa ca....ma pun eu pe studiat prin arhive sa iau metoda drumului invers si sa reconstitui ce trebuia sa fie fain-frumos documentat de vreo 5 ani in biroul jitei de contopista. Asa ca ii fac eu treaba si ii zic prin mail: uite, fah, asta trebuia tu sa-mi dai, asa ca misca-ti curul ala gras si spune-mi ce note contabile sa pun aici! Evident, am folosit eufemisme, eram specialist in astea. Asta era ingrozita de faptul ca trebuie sa ia iar cartea alba. Asa ca ma trezesc cu un mail: Te rog sa adresezi orice intrebare doamnei directoare! Mi-am dat seama ca orice dialog cu ea e inutil, desi imi venea s-o tarasc pana sub rotile lui 601! Si uite asa am mai stat eu doua nopti si am invatat si contabilitate.

- VA URMA -

Vineri, Septembrie 14, 2007, 07:30 AM 

Stai asa, nu misca/ Ca-i beton pozitia
     media: 0.00 din 0 voturi

Studiu de caz 1: Dai 15 milioane si te bag eu la banca, mi-a zis un prieten din orasul natal pe cand eram in ultimul an de facultate. Pai ca ce si cu cat se plateste? intrebai eu uimit de sistemul prin care locul de munca devenea un fel de bun de consum aidoma electrocasnicelor. Aaa, intri de la ghiseu dar pe urma avansezi si o sa ai o POZITIE buna si salariu mare. Iti amortizezi repede investitia! E cool daca lucrezi la o banca! Am asteptat sa-si cumpere mai intai el locul ca jurist dupa ce va fi absolvit Dreptul.

Studiu de caz 2: Pai ce sa fac, am facut si eu „postuniversatara” asta dupa facultate si acum vreau sa ma angajez si eu pe o POZITIE buna! Raspunsul asta mi l-a dat cu un ranjet larg un candidat la un post pe financiar pe cand lucram la Gigi. Era la interviu la celebra intrebare Pai si de ce vrei tu sa pleci de la....? Ei bine, m-o fi vazut el mai tinerel si a inceput sa faca glume! Caci, „postuniversitara asta” nu era alta decat una din cele 4-5 firme maricele de contabilitate si audit. Sau in traducere libera, m-am angajat la ei doar ca sa fac experienta si sa vanez o POZITIE pe financiar cu salariu mare si munca mai putina!

Studiu de caz 3: Petrecere simandicoasa prin 2005 cu niste cunostiinte de pe la corporatii mari. O fetiscana vrea sa se remarce si ia cuvantul: E important sa te asiguri ca ai o POZITIE buna! zice ea, asteptand probabil aprobari de la managerul de langa ea. Mda, zice el gandindu-se si frecandu-si prietena de genunchi, E important si pot sa-ti confirm asta daca e vorba.... despre sex! Sper ca nu mai e nevoie de niciun fel de comentariu, oricum ma apuca rasul numai cand ma gandesc cat de misto a fost replica!!

Studiu de caz 4: Si vine in sfarsit mailul de acum cateva saptamani de la o carierista pe care am mai ajutat-o prin trecut sa aplice la diverse corporatii. Buna,[corporatistu] sunt uimita si surprinsa de vestea pe care mi-ai dat-o. Cum de te-ai hotarat sa pleci din Romania ? Aveai o POZITIE destul de ravnita la [Hitler’s Co]. Pozitie ravnita? Uite ca nu m-am gandit pana atunci ca altii pot sa ravneasca la luptele cu contopenismul contabilei, cu fixismul Fuhrerului intitulat project-coordinator si cu dementa dashteptului de la IT.

Si acum sa trecem la rezolvarea studiilor de caz, unul cate unul. Sunt prezentate in ordine cronologica.

In primul caz, prietenul are o pozitie buna de jurist la hotel si un salariu de invidiat: 400. Nu de euro, ci de lei. Se pare ca in oras nu mai e cool sa lucrezi intr-o banca, ci sa fii hacker. Industria bancara a decazut in favoarea industriei inselaciunilor prin licitatii on-line. Prietenul respectiv nu s-a dat batut, si-a cumparat calculator sa deprinda tainele industriei de referinta. Pana se perfectioneaza insa, s-ar putea sa se duca si moda asta si sa faca loc proxenetismului si traficului de droguri (ambele in plina crestere)

In al doilea caz, amicul nostru incerca, aidoma lui Fat Frumos, sa creasca in doi ani cat altii in patru. Ar fi putut bine mersi sa ajunga pe o pozitie similara (daca asta si-ar fi dorit de la inceput) pornind de la junior in compania respectiva si promovand an de an. Numai ca, s-a gandit el, profitand si de naivitatea unor angajatori care dau anunturi de genul cerinte: experienta 4 ani sau 2 ani in Big4, ca mai bine se duce de la inceput la firma de conta, sa stea 2 ani si sa plece pe urma pe salariu mai mare la Gigi.
Nu s-a gandit ca firma aia chiar investesteste in oameni, ii ajuta sa obtina o calificare, le ofera un salariu de debutant mult mai mare decat media pe tara si le ofera posibilitati de promovare si de cresteri salariale mult mai mari decat toti Gigi la un loc. Nu, pentru el era o scoala, ca si ASE-ul. La fel cum si Gigi urma sa fie pentru el o post-post –universitara in vanarea unei pozitii de CFO poate la o companie nou-infiintata care urmareste sa fure oameni cu experienta de la Gigi. Mai bine spus, ar fi urmat daca ar fi fost angajat, numai ca din considerentele enuntate mai sus, i-am dat FLIT cu multa gratie. Nu numai lui, ci tuturor vanatorilor de pozitii.

In ultimul caz (sar intentionat peste al treilea) as fi avut o pozitie cu doua gradatii mai sus daca as fi ramas la SRL-ul din Romania in detrimentul Ltd-ului cu acelasi nume de pe insula. De fapt, nu daca as fi ramas ci daca as fi revenit de la Gigi, caci asta ar fi fost singura cale in SRL sa promovezi mai repede: pleaca in alta parte si te intorci mai sus! Nu m-a tentat pozitia, nu doream sa obtin urmatoarea promovare post-mortem. Am preferat sa fac aceeasi munca, intr-un mediu normal, fara caldura falsa a pozitiei de manager.

Tot la pozitia de manager (chipurile, la ei cam toate pozitiile ar fi de manager) am renuntat si la Gigi americanu. Iti dai seama, super pozitie, esti manager si faci orbeste ce vor aia, desi e contrar a ceea ce ai invatat tu prin scoli si ulterior la cursuri. Dar ma rog, pana la urma am preferat sa ma trezesc eu in fiecare dimineata impacat cu mine insumi ca n-am incalcat nici legea nici standardele profesionale. Bine, ar fi fost de preferat sa ma trezesc alaturi de o domnisoara superba dar aici intra in scena Neprihanita si traumele emotionale provocate de ea, dar despre acest subiect pot scrie 100 de pagini fara sa ma repet.

In fine, tot de pe o pozitie de conducere (sau cel putin asa scria in contractul de munca reziliat dupa numai cateva luni) am plecat si de la corporatia lui Hitler. Am lasat eu pozitia aia super ravnita, va dati seama, si o data cu ea si meandrele concretului lui Hitler & K-telu (campioni la limbaj de lemn si in germana si in engleza; in romana mai greu sa bati un fost sef de stat ). L-am lasat pe idiotul de la IT sa se comporte in continuare ca in jungla (desi singura vina fata de mine a fost atitudinea nepotrivita la momentul nepotrivit – 2 mai). Am preferat sa fiu inconjurat de experti in tratamente contabile nu de prostia colosala a contabilei contopiste. Acum sa nu ma intelegeti gresit, eu n-am nimic cu oamenii prostii, oricum i-a batut Dumnezeu destul cand i-am facut. Dar cand vezi ca prostii astia trebuie sa-si puna semnatura pe fiecare proiectel din corporatie, parca iti vine sa pleci pe-o insula, nu?

Nu mai urmariti, copii, pozitii si fantasme! N-are rost, nu trebuie sa plecati pe-o insula ca sa va dati seama ca nu merita! Ce naiba, cum poti sa spui la 27 ani Mama, ce pozitie ravnita ai! ? Parca ii aud pe batraneii din romanele interbelice, dand din cap Mda, George e o partida buna pentru Tincuta!

Ascultati-l mai bine pe omu din studiul de caz 3. Omul stie al naibii de bine ce spune acolo. Am spus ca e un manager? Da, si nu e orice manager, e manager de Resurse Umane! E chiar la unele din post-licealele alea din studiul de caz no. 2! Aplicati teorema asta cu pozitia oriunde, dar nu in cariera profesionala !

Aplicati-o in sex, vorba omului nostru! Dar, in fine, aici nu mai trebuie sa va spun eu ce si cum! Ascultati-l pe Romeo Fantastick, pe 600SEL, in fine pe manelisti, ca au nu stiu cate melodii cu pozitii! De fapt si refrenul tot dupa ei e inspirat. Ascultati-o pe Neprihanita, dupa ce-si va da jos in sfarsit masca de Neprihanita! Ascultati pe cine vreti voi, sau experimentati singuri! Va ganditi la sex daca auziti cuvantul pozitie? Perfect, tineti-o asa!

Luni, Septembrie 3, 2007, 02:37 PM 

Raluca, always in our hearts
     media: 5.00 din 2 voturi

Today is the first working day in the autumn. For most of us, it should be a relaxing day after some well-deserved weeks of holiday in the summer. For Raluca Stroescu , things weren’t so obvious in the latest years. The terms ‘holiday’, ‘weekend’, “Christmas’ had a different meaning for her. According to an article published by EVZ, Raluca managed to escape from work and to arrive to the place where her friends celebrated New Year’s Eve close to midnight but she returned back to work at 5AM.

The day of 3 September 2007 should have been special for Raluca. It was supposed to be her first day in the Luxembourg practice of the multinational audit Company she was working for. It was supposed to be the beginning of a working program that ends in the evening rather than at midnight. It was supposed to be the start of free Saturdays. It was supposed to be the regaining of the normal, happy life she used to have.

Today was supposed to be the day when a new chapter in her life begins. Unfortunately, today is eternity for Raluca. Life had not enough patience for her to let her leave in Luxembourg. On 20 April, at 5:52 PM she had the last phone conversation with one of her colleagues. 28 minutes later she could not answer again. It was a Luxembourg call. How much she wished to answer it!

Four days later, a former colleague published on her blog an article called “Why is there so much pain???” I will quote her: Why do we work, hate, get mad when life is so short? How is it possible that a 30 years old human die alone with nobody close to her, with her only concern being work after work..... Where are the little pleasures and joys that make bright up your life and make you go on??? You cannot imagine how it feels when this happens to the person whom you’ve worked to so much.... I was close to end the same way, it was impossible not to be touched, I am not so powerful not to....If you know what it is all about...

Well, these are beautiful words but are ... only words. Three hours later she found “enough strength” to post another entry called “Perhaps such a tragedy won’t happen again”. So, I’ll just quote her again: My dears, I know that we cannot do anything for Raluca but we should act for those who work in the same manner and also for the employers taking advantage of the people. In this respect, I discussed the issue with Mediafax (the news agency) and now they’re working on an investigation. They are after CMU but also after the employer.

Six hours later, the video below was on the news.



It was a decent video, but it was also a source of speculations. And after that, the chain of agony for her beloved ones was longer and longer due to the press. The news, the blogs, the papers were full of lies like: She was a money grabber!, She knew nothing but promotions!, She was obsessed with work! Etc.

Well, you journalists, bloggers, social analysts and you, the former colleague with the blog quoted above, you knew NOTHING about Raluca! You didn’t even try to get to know her. One of my friends has a word: Never assume, always ask! Well, I guess this doesn’t work for you. Higher TV rating, more newspapers sold, higher number of unique IPs per day, this is what it really matters to you!

What about you, the one that worked more than 16 hours/day next to her? The one that wrote the two posts above? Do you think that working together makes you know her? How can you be so sure that she was lonesome? What do you know about her friends anyway? Do you know that she had the same friends for more than 12 years? What do you know about her hobbies, about her karate and French lessons she had recently? What do you know about her time and passion spent on furnishing her own apartment? Do you know the name of the cats she’s holding in her arms in the picture above? Do you have any idea how many cats were living with her?

Raluca was not the robot from the story that the press invented to sell their magazines. The comment from ProTV website is true. Raluca was a special person who had only one weakness: she didn’t know to say NO. Perhaps it’s time to get to know her better. There is one website about Raluca that her family created in her memory. And this site is..

www.friendster.com/ralucastroescu

You will find there more pictures about the joyful and happy girl that Raluca Stroescu was. Maybe you will not find the same detailed information that you used to find in the news. Maybe the emptiness in the souls of her family and friends cannot be filled as quickly as the thirsty of the journalists for the ratings. Maybe it will take a while to post all the pictures with her. And there are a lot of.

I am aware that I didn’t know either to get to know Raluca. I don’t think there are many who did. I just know that I miss her. I know that it is hard for me to know that today I will not receive the usual ‘New contacts’ mail from her. Maybe it is our duty to share the good memories about her on the website mentioned above. It is our duty to keep her image clean and undistorted from the bad things written lately. This site is for you, Raluca! You know that we will always keep you alive in our hearts!


E-mail: corporatistu@gmail.com

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:304.691
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare