Miercuri, Iulie 25, 2007, 04:23 AM 

Mesajul fara de raspuns
     media: 0.00 din 0 voturi

Din ciclul: deschid Outlook, ma uit in Sent, si citesc a mia oara mesajul din 5 ianuarie 2007 catre Neprihanita.

Buna, Cristina

Promit ca nu mai insist cu nimic daca nu primesc nici de data aceasta un raspuns. Macar un strop, fie el cat de mic, de atentie. In fine, poate nu merit, cine stie?

Vroiam doar sa stii cat de ingrozitor ma simt. Nu pot sa nu ma gandesc la aceeasi perioada a anului trecut. Sunt actiuni repetitive care nu fac decat sa imi aminteasca de tine. Imi amintesc cat de fericit am fost cand ai acceptat sa vii cu mine la Narnia. Era in ianuarie. Imi amintesc perfect fiecare reactie, fiecare miscare. Cum nu vroiai sa-ti scoti haina spunand ca te-a cuprins si pe tine frigul si zapada din film. Cum ti-ai scos batista de 3 ori spunand ca esti racita iar eu imi faceam mustrari de constiinta ca te-am scos la un film cam tristut. Cum te asteptam, oarecum cu emotii, sa te intorci de la toaleta dupa film, temandu-ma ca nu cumva sa fugi.

Am cautat azi un fisier cu baza de date de contracte de la decembrie 2005. Ii trebuiau sefei sa calculeze un procent de lichidari anticipate. Nu mi-am putut stapani lacrimile. Nu mai deschisesem fisierul de un an si nu pot sa nu imi aduc aminte de senzatiile de atunci. Incredibil, cat de ocupat eram atunci si totusi cat de fericit! Si cum sa nu fiu cand vorbeam mai tot timpul desi lucram amandoi ca nebunii? Cand ma sunai la fel de des cat te sunam si eu? Cand profitam de fiecare moment liber sa ne vedem? Cand ne spuneam fiecare problema si ne incurajam unul pe altul?

Imi amintesc de fiecare clipa cu tine, imi amintesc de cand lucram in aceeasi firma. O firma care pentru mine inseamna mult. Nu numai munca, dar si prieteni, amintiri frumoase dar si o relatie greu de inteles cu [ Dragostea din Tei ] dar peste care am reusit sa trec.

Ti-amintesti team-buildingul? Sau, ma rog, iesirea aceea la Moeciu, cu [...]... Si cred ca amandoi stim ca mai era cineva..... Am sovait ceva timp daca sa vin sau nu. Si iar nu mi-a fost bine deloc.... Dar am rabdat si m-am prefacut ca mi-e bine, in fond eram obisnuit. De ce sa nu fac eu pe bufonul? Oricat de amarat as fi fost, n-am putut sa nu observ insa ca nici tu nu erai deloc in apele tale. Nu am aflat nici pana azi de ce. Ca si multe alte lucruri pe care nu le-am aflat. Sper ca intr-o zi sa ai suficienta incredere in mine sa-mi povestesti.

Mi-a aduc aminte de Christmas Party 2004. Mai bine nu ar fi venit! Am descris destul de detaliat acel moment. Ceea ce nu ti-am spus e cat de mult te cautam cu privirea. Cu cata speranta le-am intrebat pe [...] daca o sa apari si tu. Si cat de deznadajduit am fost cand am aflat ca nu vii. Mi-am dorit sa plec cat mai repede. Mi-am jurat ca acela e ultimul Xmas Party in acea corporatie.

A venit si anul 2005. Am aflat ca tii post si ti-am scris pe sametime, evident in gluma, ca pisicile nu tin post. Ca pisicile nu sunt cu biserica ci mai degraba cu ... partea cealalta. ‘Mai aveai putin si ma exorcizai’, mi-ai replicat, tot pe sametime. Evident, erai cu o banca mai in fata si mai la dreapta, nu am putut sa nu-ti surprind zambetul demential. Si privirea aceea.. de felina !!! J Care m-au cucerit definitiv.

A fost si jobul la [cel contractat de o firma de audit din Austria, cu ocazia asta poate re-apare si PIC daca mentionez de ei] de 1 martie. Si 8 martie. Nu mai stiam cum sa-ti intru in gratii. Aaaa, sa nu uit de meciul cu Olanda, cand ne-au luat olandezii din firma bilete pentru toti. Am ajuns acasa zambind desi toti suporterii erau fierti dupa un asemenea meci. Iesisem in sfarsit in oras cu tine dupa meci.

Ai plecat din firma, a urmat din pacate si prima cearta. M-am tarat greu in zilele de vara pana la serviciu sau pana la client, dupa caz. Intr-o zi insa fata mi s-a luminat. Ziua in care m-ai sunat. Sa ma intrebi de studiul de caz pe care il facusem la Paper 1.2 Management Accounting. Am lasat totul balta, am cautat fisierul si l-am aranjat cat mai frumos si colorat, o fundita daca as fi putut sa-i pun as fi facut-o. L-am deconectat de urgenta pe Ursulet de la internet (era doar un cablu de retea la 3 oameni) si ti-am trimis fisierul. Am mai vorbit si pe messenger cu tine, nu mai aveam stare. The Master of Bets era disperat, nu-si putea actualiza pariurile

A venit si petrecerea mea de plecare, iti dai seama ca eram fara stare pana nu ai venit. Si nu te-am lasat sa pleci decat odata cu mine. Normal, am folosit la maxim prilejul acela in care ti-am promis ca iti iau o pisica cu par negru. Si nu m-am lasat pana nu am iesit la film. Te-am sunat si de Craciun, am zis eu ca o fi si ziua ta daca te cheama Cristina. Daca nu te-ar fi chemat Cristina sa nu crezi ca nu as fi inventat vreun motiv.

Apoi, ajungem de unde am pornit acest mail. La anul trecut. La aceeasi perioada a anului in care suntem si acum. Cum am ajuns intr-un an la situatia de acum, nu imi dau seama Am aflat ca iti place aerobicul. Poate ma iei si pe mine odata, ti-am spus ca vreau sa slabesc. Si la biserica ai spus ca ma iei desi nu stiu ce-as putea face acolo. Daca incep sa tipe icoanele?

Ai spus ca ma lasi sa te ajut la lucrarea de master. Ca facem amandoi probleme la Paper 2.4 Financial Management si Paper 2.5 Financial Reporting. Nici nu mi-ai spus ce ai facut in decembrie. Daca te-ai mai dus, cum a fost... Nu mi-ai mai scris nimic.

Nici eu n-am mai scris. Pentru ca mi-e tare dor de Cristina. De pisoiul numit Cristina. As vrea tare mult sa se intoarca pisoiul acela care mi-a intrat in inima. Cristina care ma suna cand simtea ca sunt suparat. Pisoiul care imi spunea ca asteapta primavara sa ne plimbam prin parc. Pisicuta care lucra pana noaptea tarziu dupa care ne intalneam si vorbeam ore in sir fara sa-mi spuna ca e obosita. Care fuma, nu facea sport si mai sarea din cand in cand peste Post cu o ciocolata acolo.

Cristina care nu anula intalniri in ultimul moment. Ci dimpotriva, ma suna la 8 seara sa-mi spuna ca mergem la film la 11. Fara sa invoce oboseala. Care nu ar fi tipat la mine niciodata, mai ales atunci dupa ce ar fi primit flori. Care imi raspundea la fiecare mesaj. Pisoiasul care nu m-ar fi ranit niciodata. Si care ar fi incercat sa vina la ziua ta; sau macar ar fi sunat mai tarziu si am fi vorbit mai mult.

Nu stiu unde sa o mai caut. A disparut candva intre aprilie si mai. Posibil sa se fi pierdut prin Italia. Sau undeva la Marriott la o nunta. In orice caz, poate o cauti tu pe acea Cristina. Daca o vezi, spune-i ca o iubesc. Si ca o astept cu drag sa se intoarca.

Marti, Iulie 24, 2007, 03:23 AM 

Definitiile corporatiste ale insulei
     media: 0.00 din 0 voturi

Dupa doua saptamani de asimilat obiceiuri, definitii si personaje pe insula ma simt deja in masura sa fac o comparatie intre ce se intelege aici prin anumite lucruri si ce se intelegea acolo...in patria mama.

Munca la client

“Din pacate”, clientul pe aici nu e ce stiam eu ca e din Romania. Adica ma astepta cu dosare ordonate cu situatiile financiare gata facute, cu toata documentatia in spate, cu dosarele de minute si corespondente frumos ordonate. Pe deasupra era si foarte amabil, si nu avea nicio problema in a-si recunoaste erorile si in a le corecta.

Unde or fi clientii aia care se tot ascund, iti dau informatii cu taraita, nu sunt niciodata gata cu ce le ceri, nu pot fi gasiti, se mai iau si in gura cu tine? Naspa, nu e nimic palpitant, unde-i adrenalina aia din Romania? :))

Oricum, saptamana asta am un client “oligarh din estul Europei”, cel putin asa mi-a zis managerul. Poate ca acesta se va apropia mai mult de tiparul din Romania. Oricum, daca va intalniti cu Presedintele tarii, nu-i spuneti de colaborarea mea cu “oligarhii” :))

Softul nostru cel de toate zilele

In principiu e acelasi care il foloseam si in tara, numai ca aici nu dicteaza numai regula softului, mai exista si regula bunului simt.

Toata lumea este de acord ca un soft este creat pentru a usura activitatea si pentru a exercita un control mai strict asupra muncii efectuate. Numai ca, nu de putine ori softul poate chiar dubla munca prin parcurgerea unor pasi care nu sunt caracteristici jobului respectiv dar care trebuie cumva bifati, ca altminteri nu te lasa programul sa treci mai departe.

Ca atare, pentru anumite categorii de joburi pentru se poate aprecia ca ar fi mai util sa se renunte la soft si sa se tina intr-un dosar bine ordonat toate documentele de parcurs.

IT si dashtepti de la IT

Aici, exista un singur IT-ist. Unul singur, cu foarte mult bun simt si cu dorinta de a ajuta oamenii sa scape de necazurile legate de IT. Unul care intelege foarte bine ca este PERSONAL SUPORT. La fel si restul IT-stilor din regiune care si-au organizat un hot-line cu un numar scurt pentru toata regiunea care functioneaza 24 de ore din 24, 7 zile din 7 si care furnizeaza solutii, si nu scuze sau ironii si umilinte ca dashteptul din corporatia lui Hitler. Aaa, exista un destept in IT nu departe de insula mea, dar numai ca desteptaciunea lui s-a concretizat intr-un imperiu de telecomunicatii si in detinerea unei insule private. Nu intr-un sistem informatic de cacat si in gatuirea tuturor proiectelor unei organizatii.

Contabilii necontopisti

Te lovesti de ei mult mai rar, in general atunci cand nu ti-ai depus decontul la timp. Si atunci nu ca sa te sacaie, ci sa-ti atraga atentia ca ai putea pierde acei bani. In mod evident, nu o sa auzi niciodata de ecuatia debit = credit de la ei, nici nu vei auzi ca vor fi implicati in aprobarea unui proiect. La fel ca si IT-istul, isi asuma foarte bine rolul de PERSONAL SUPORT.

Evaluarea

Fiind aceasi firma, si procedeul teoretic e acelasi. Teoretic. Pentru ca daca treci la practica, nu prea mai seamana nimic cu nimic. Aici nu o sa gasesti evaluari copiate una dupa alta. Nici evaluari facute in dorul lelii. Procesul este foarte important pentru toata lumea, de el depinzand promovarile viitoare si salariile din urmatorul an fiscal.

Locatia

Aici nu vei gasi firme care sa se inghesuie sa-si faca birouri in lanul de porumb ca e mai ieftin si ai mai mult spatiu. In general, nu exista cladirile alea de sticla copiate aiurea dupa americani. Sunt vile de maxim 2 etaje asezate cat mai central, pentru ca astfel inspira in primul rand respect clientilor. Concurenta e intr-o vila aflata la 2 numere mai incolo pe aceeasi strada si nu se supara nimeni.

Fixisti

Nu vei gasi doi dementi ca Hitler si K-telu pe meleagurile acestea. Prostia astora ma mai chinuie si acuma. Ma mai pufneste rasul si acum cand imi amintesc de telefoanele maimutelor care trebuiau sa aiba ei pe hartie stadii acolo si termene si procente de completitudine. Mama, ce jiiiiiiite!!

Ei bine, aici totul e flexibil. Incepand de la dress code. Nu iti cere nici Dracul sa vii la patru ace cand stii foarte bine ca in ziua aia nu te intalnesti cu nici un client sau potential client. La ce sa vii la cravata, sa te vada secretara si trecatorii de pe strada cand intri?

Metodologia de lucru si documentatia depinde de la client la client, incercandu-se ca munca de adding-value sa fie prioritara celei birocratice.

Neprihanita

Sunt pe o insula de 64,000 de locuitori. Dar oriunde as cutreiera, prin toata lumea, mi-e greu sa cred ca voi putea gasi pe cineva care.... Pe cineva care stie ca suferi cand face ceea ce face, dar totusi te va face sa suferi cat poate ea de tare. Pe cineva care te suna de ziua ta doar pentru a tipa la tine si pentru a te jigni. Pe cineva pentru care cuvintele “Multumesc mult”, “Imi pare rau”, “Imi cer scuze”, “Am gresit” nu s-au inventat niciodata.

Evident, e greu, de fapt imposibil sa o uit. Acum stiu unde e. In momentul asta. La Barcelona. A plecat de vineri – saptamana trecuta, se intoarce duminica la Bucuresti. Am aflat de la prieteni. Cei comuni.

Pentru ca oricat de mult as vrea sa o uit, la prietenii pe care mi i-am facut in acea corporatie nu voi putea renunta niciodata. Nu degeaba radeam de ne prapadeam la 2 noaptea la birou de te miri ce. Nu degeaba ne-am bucurat unul pentru altul ca niste copii cand am plecat (cam in acelasi timp) din corporatie. Nu degeaba puneam toti bani in pauza de masa si ne luam rosii cu ardei si cu branza de la piata ca sa remarce sefu al mare cu evident dispret: Boring lunch!

Poate o sa fie bine, sunt fete dragute de toate natiile si toate rasele pe insula. Poate intr-o zi o sa incetez sa ma mai intreb de ce era atat de bine si de ce a trebuit sa se transforme Neprihanita in ceva de nerecunoscut .

Joi, Iulie 19, 2007, 12:01 PM 

Hitler e pe camp (Ura, draguta mea)
     media: 0.00 din 0 voturi

Dupa un concediu bine meritat (mai mult de noi pentru ca am fost lasati in sfarsit in pace), Hitler a revenit in tara. Cum o veste proasta (s-a terminat vacanta) nu vine niciodata singura, Fuhrerul s-a trezit deportat in mijlocul campului. Si ca vestea sa fie de exceptie, fixistul a plecat cu tot cu K-telu si cu contabila contopista si stupida pana la Dumnezeu.

Cine e K-telu? Mda, nu v-am spus, nu l-am considerat niciodata prea important. Dupa ce-a vazut Hitler ca nu o mai scoate la capat cu noi, a aparut intr-o buna zi insotit de o chestie slaba, mica si cu fata mai ovala ca o minge de rugby. Vine Hitler repede la mine, “Mr. Antonescu, this is my K-telu, he is your equivalent on the Group level”. Ok, ok, ii zic eu, ma duc sa cumpar niste Whiskas ca am auzit ca mananca si cainii.

K-telu trebuia sa indeplineasca trei mari sarcini capitale pentru bunul mers al corporatiei. Pe prima o preluase de la Hitler, ca nu mai putea saracutu de atata stres, si anume sa tina minuta intalnirii. Adica sa ciuleasca urechile ori de cate ori aveam intalnirile cele celebre in 4 limbi, la care K-telu isi nota constiincios pe laptop toate prostiile si asigna sarcini. Evident, dupa ce le trimitea pe mail, toata lumea se intreba ce-o fi vrut sa spuna.

A doua sarcina tinea de paza lui Hitler. Mai precis, il pazea de noi. Hitler se mai trezea uneori sa vorbeasca peste noi, sa nu zica ca nu si-a facut norma. Evident, nu vroia nimeni sa-i cedeze cuvantul. Si aici intra in scena K-telu, care cu ochii in patru, lua frumusel un pix si incepea sa bata intr-un pahar. Ceva de genul: Hello, you, savages, nu vedeti ca vorbeste Fuhrerul? E foarte important! Mai lipsea sa-si dea jos pantofii si sa bata in masa asa dupa cum vazuse pe genericul de stiri de la Euronews!

Si bineinteles, nu era K-telu catel daca nu facea el rapoarte despre taskuri si dead-lineuri pe care sa le prezinte Hitler ulterior. De fapt, avea el un tabelas acolo cu taskul si dead-lineul pe care il folosea in fiecare saptamana. Si desi ii explicasem ca sunt unele lucruri care nu pot fi rezolvate in urmatoarele 2 luni, K-telu considera necesar sa ma sune in fiecare saptamana. De fapt, sa ma hartuiasca, vorba Neprihanitei. De unde n-aveam eu norocul sa se care asta la corporatia Neprihanitei?

Dialog telefonic saptamanal: Hi, Ion (el nu ma apela cu Antonescu), can you tell me the status of task no. 142? Pai, nu-ti zisei ma, acum 3 saptamani, ca n-avem licenta si nici nu putem s-o luam pana in toamna, ca n-au aia birou in Romania? Well, it was due one month ago. It questions the on-going of our project!! Ce proiect, ma, ma lasi? Ala incepe in ianuarie, e totul snur, mai trebuie doar licenta, o hartie, ce dracu, toate testele au iesit ok. So, what do I write here? Scrie ca n-avem licenta da nu moare nimeni din asta. Can you estimate the revised dead-line? Ba, tu ai innebunit? N-a reusit Antena1 sa prevada cand primeste licenta pentru Antena3 si tu vrei data exacta? Can you provide me a percentage of completion? Continua el mecanic checklistul lui Hitler. Ce procentaj, mai, n-auzi ca n-avem licenta? Licenta, mai, li-cen-ta! Daca vrei, mergem pe hacking, si e gata de maine la prima ora! Da amenda o platesti tu! So, I will write not completed. Project in red! Scrie pe ma-ta! Hai, pa!

Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut insa un mail de la Hitler via K-telu prin care ne invita pe camp. Nu la un picnic, ci in sediul cladirii unde se mutasera departamentele lor, adica fix in mijlocul campului. Hitler nu putea trai fara sedinte. Oratorul din el nu-l lasa sa se odihneasca pana nu ne demonstra el noua in aplauzele lui K-telu ca nu suntem in stare sa ne completam taskurile.

Asa ca, pe o caldura de 39 de grade (pe care acum o regret la cele 15 de pe insula), ne-am inarmat cu o harta si am pornit cu hei-rup in masina consultantului spre iesirea din Bucuresti. Dupa o excursie de o ora (era dupa-masa, nu dimineata) am ajuns. Nu ne-am ratacit, ca si Gigi statea tot prin apropiere, numai ca Gigi avea metrou la poarta si nu suferea nimeni. Am remarcat ca mai venisera si alte masini, se stransesera toti sa-i aduca onoruri la Hitler.

Oricum, a meritat plimbarea pana acolo pentru ce-am putut sa vad. Nu stiu cum naiba reusise fixistul sa faca echipa, ca erau 3 romani, 3 hitleristi si 3 slovaci. Vaci nu erau, contopista se facea ca are treaba. Si in timp ce fiecare vorbea pe limba lui spre disperarea K-telului care batea cu pixu in sticla, apare.... Mr. Cool. Toata lumea ramane masca. Desi eram toti morti de caldura, eram totusi la costum in timp ce Mr. Cool apare cu un tricou mulat Kelvin Klain, pantaloni albi trei sferturi, ochelari de soare si sandale. Zice un “Salut” cu juma de gura, isi trage un scaun si continua sa mestece guma stand picior peste picior.

Hitler isi revine si continua (el fiind salariat al holdingului din afara si nu al corporatiei din Romania, nu prea avea ce comenta prin statut), in timp ce Mr. Cool comenteaza la greu. Seful romanilor face pe durul: Mai, daca mai scoti un cuvant iti crap capul. Dupa ce ca te-ai imbracat asa ca la strand.... Mr. Cool are replica pregatita : Auzi, ma, pai aici e ca si cand as veni la mare, fac o ora si jumate si mai e si in mijlocul campului!

Hitler sta si se ascunde dupa o doamna la 50 de ani cu parul grizonat, se face ca nu aude discutia. Asta pana cand din geanta doamnei suna telefonul destul de tare in acordurile hip-hop ale lui K-Os – Love song. Toata lumea e pe jos de ras. Eu reusesc sa ma mentin deasupra mesei, fie si numai pentru placerea de a-l vedea pe Hitler cu capul intors 90% spre doamna (in realitate o tipa super de treaba si deschisa) si cu buza de jos cazand usor din ce in ce mai mult spre barbie. N-am reusit sa aflu daca nu ii plac cantecele de dragoste in general, sau nu-i place tocmai asta pentru ca e “no ordinary love song”.

La un moment dat, tot tipa asta cu telefonul zice ca a dat o chestie pe la IT-isti (ehe, la dashtept a fost ingropata !) dar ca nu stie stadiul. Hitler ridica capul uitandu-se inspre Constanta: Do you know something? Am crezut ca are o conexiune telepatica cu dashteptul de la IT, numai ca asta din urma era prin Bucuresti, nu la Constanta. Erau vreo 5 oameni in directia aia, asa ca cel mai apropiat arata intrebator spre el de genul “Eu sa-ti raspund?” No, spune Hitler repede si ridica si mai sus capul. Me? Intreaba si urmatorul. Hitler nu mai stie cum sa se mai arcuiasca sa ridice capatana si mai sus. Pana la urma ii raspund eu raspicat: Nu! As mai fi putut sa ii zic ca de-abia atunci aflasem ca un 1 Mb are 1,024 Kb si nu 1,000 Kb cum eram ferm convins pana atunci sau multe alte chestii care-mi demonstreaza novicitatea in materie de IT. L-am lasat sa creada ca sistemul informatic (al Dashteptului) e totuna cu sistemul informational (al meu), ca oricum pana pe insula nu ii razbea lui privirea.

Ar mai fi fost multe de comentat dar se facuse ora 5,30 PM asa ca toata lumea s-a ridicat solemn sa sparga usa mai bine. Nu inainte insa ca 5 din cei 10 participanti sa anunte ca e ultima sedinta la care participa si ca e ultima lor saptamana in proiect. Fie au plecat din corporatie (eu scriu acum de pe insula, puteti sa verificati IP-ul de insula, activ la ora postarii, pe trafic), fie la alt departament unde nu exista nici Hitler nici contopiste.

Si cam asa am tras eu cortina la corporatia asediata de hitleristi. Nu i-am lasat pe actorii principali sa se incline in fata mea. Ca in orice corporatie mi-am facut prieteni de la care mi-am luat in mod frumos la revedere. Pe o fata foarte draguta am inclus-o chiar in cititorii acestui blog. Sper sa le fie bine tuturor oriunde vor fi. Voi reveni, trebuie sa fac trecerea de la corporatistu de Bucuresti la corporatistu de insula.


P.S. Cand zic insula ma refer la termenul clasic, o fasie de pamant nu mai mare de 30 km2 inconjurata de ocean, destul de departe de tarm. Sa nu credeti cumva ca ma refer la Anglia, Irlanda, Australia sau mai stiu eu ce metafore. Nu. Insula e insula, remember Robinson Crusoe?

Joi, Iulie 5, 2007, 01:00 AM 

Imi vor lipsi....
     media: 0.00 din 0 voturi

In momentul de fata, degetele de la o singura mana imi sunt suficiente pentru a putea numara zilele ce au ramas pana la despartirea de mediul corporatist romanesc. Insula si oceanul ma asteapta cuminti pentru a-mi tine companie cel putin trei ani de acum inainte. De data aceasta m-am hotarat. M-a „ajutat” si Neprihanita in aceasta decizie.

Este a patra tentativa de plecare afara si tot a patra de come-back in corporatia la care am mi-am facut debutul de corporatist in filiala sa din Romania.

Nu stiu daca prima tentativa de plecare ar trebui sa se puna. Nu eram corporatist, de-abia terminasem facultatea si eram putin invidios pe o colega care plecase la studii in Franta. Am zis ca nu mi-ar strica nici mie un an in Anglia, tot la studii, mai ales dupa experienta esuata cu cosmelia lui tanti Carmen. Am primit raspunsul (negativ) in acelasi timp cu oferta de angajare pe tarlaua corporatista, asa ca nu mi-a parut prea mult rau. In fond, puteam invata mai mult antrenandu-ma cu scorpii decat sa acumulez cunostiinte teoretice.

La a doua tentativa, acum doi ani, intra deja in scena Neprihanita. Pe atunci insa, nu era Neprihanita, era doar Pisoi. Tot eu i-am gasit acest apelativ, dupa langurozitatea afisata dar si dupa preferinta ei de a bea cafeaua cu foarte mult laptic. A fost o semi-tentiva, tinand cont si de faptul ca desi vroiam sa plec sa nu mai stiu de nimeni si nimic, nu am vanat nimic, zacand intr-o stare de semi-constienta gandindu-ma cu ce-am gresit oare fata de Neprihanita (Pisoi). In cele din urma, Pisoi si-a schimbat sentimentele fata de mine in ultima clipa iar eu m-am carat la Gigi (de fapt la firma ce avea sa fie cumparata ulterior de catre gigi).

A treia tentativa a venit tot de la „insulari” acum patru luni si ceva. Nu stiu ce-am avut in cap de n-am plecat de atunci. Am zis ca plec la Hitler & acolitii si o sa fie bine. A fost pe naiba! La ce ma asteptam? Ca o sa-mi aline Hitler dorul de Neprihanita? Sau ca, dupa ce de 14 februarie n-am fost singur, ma asteptam sa fie bine? Pana cand sa-mi fi fost bine, pana ce ar fi urmat ma intalnesc accidental cu Neprihanita si sa fi izbucnit imediat in plans?

Am incetat sa ma mai mint imediat dupa Pasti. Am reconsiderat oferta si i-am asteptat pe Hitler si pe dashtept sa plece in concediu ca sa-mi dau demisia. Asa imi place mie sa-i pun pe oameni in fata faptului implinit. La urma urmei, ce as fi putut sa le spun? Le-am vandut si lor placa uzata cu Corporatia din afara care iti ofera o noua viziune si la care pot sa fac…. si sa dreg…. bla bla… Ca tara in care se afla noua Corporatie e pe o insula mai mica decat Sectorul 2 am omis sa le spun. Le las placerea sa descopere singuri pe Google Earth.

Imi vor lipsi poate privirea intrebatoare si acuzatoare a lui Hitler, zambetul fals si ironic al dashteptului de la IT, disperarea contabilei contopiste cand o puneai la munca, certurile dese si incoerente cu oamenii lui Gigi, aerul tamp al seniorului pupincurist si peripetiile prin care am trecut cu imblanzirea Scorpiei. Poate voi regasi si acolo personaje destul de interesante pentru a capata cu cinste un loc in acest blog. Poate voi face comparatii la care nu m-as fi gandit vreodata.

Imi lipseste in continuare reactia Neprihanitei la vestea ca voi pleca foarte curand pe o insula. Cand i-am povestit despre a doua tentativa, nu parea sa ma creada. Stiu ca inca nu realizeaza cat de mult rau a putut sa faca. Tot ceea ce este evident pentru toata lumea, pentru ea pare greu de crezut. Probabil traieste cu impresia ca poate sa faca rau in continuare fara sa dea nici macar o explicatie pentru faptele ei. Nu isi imagineaza ca odata si odata i se va infunda si va suferi la fel de mult cand i se va intampla si ei ceea ce ea a facut mereu altora.

Si ca sa inchei un capitol din activitatea mea de blogging, (ca tot am fost amenintat cu bataia daca nu-l inchei) voi parafraza (de fapt plagia, ca e mai la moda) literatura:

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la shaormaria din Dristor, la Radio Deea, la soferii din Bucuresti care accelereaza doar pentru a frana la semafor, la emisiunile de pe OTV, la showurile lui Becali, parca am o urma de regret. Si frumos mai era cand discutam cu colegii la o tigara in parcare despre prostia expatilor lui Gigi si ne tavaleam pe iarba de atata ras. Cand carcoteam in bucatarie despre ultimele miscari ale conducerii si ni se atragea atentia ca facem galagie si se aude in sala de consiliu (alaturata). Cand mergeam la cantina si conturam impreuna cu alti asupriti portretul contabilei contopiste.

In sfarsit, ce mai atata vorba? Am fost un corporatist ca multi altii, purtat acolo de curent. Am fost un truditor pe plantatie, care nici imblanzitor de scorpii pana dupa un an, nici senior (fara cultul aferent) pana dupa doi ani, nici posesor de blog pana dupa trei, si nici asuprit de Hitler pana dupa patru ani n-am fost. Dar si mai umilit si ranit si pus cu botul pe labe ca anul asta, anul trecut si de cand ma stiu corporatist, parca niciodata n-am fost. Ironia sorţii, de catre cineva cu pseudonimul de Neprihanita.

Si cam aici se incheie primul capitol. Nu stiu daca vor fi multe. Voi incerca sa scriu de pe alte meleaguri, cu prima ocazie cand voi avea internet. Cand am plecat din prima corporatie, cel care avea sa-mi fie sef direct si in corporatia lui Hitler mi-a urat May the force be with you! Acum, ma reintorc la acea corporatie dar intr-o locatie mult mai mica in care se aud deja valurile oceanului. Sper sa imi fie calauza acea urare, pentru ca de data asta am mare nevoie.

Luni, Iulie 2, 2007, 01:24 PM 

Profesiunea mea, sictirul
     media: 0.00 din 0 voturi

PROFESIUNEA MEA, SICTIRUL Autor: JULIUS CONSTANTINESCU

Functionarele de la ghisee sunt acre. Lucreaza cu publicul, care pune intrebari tampite. Sunt niste martire, termina programul cu nervii zdrente. Functionarul de birou e si el nemultumit. Ori n-are aer conditionat, ori il trage curentul. Prea mult de munca si prea multa rutina. N-are nici un chef de lucru. Daca ar face altceva, ar fi altfel. Muncitorul sta la umbra. Nu se poate lucra pe caldura asta. Spre seara, cand caldura se mai ostoieste, e prea obosit. In plus, a si baut cinci beri. Pe distribuitor il deranjeaza traficul. E imposibil sa alergi prin oras, la cum se circula. Daca i-au dat de la firma un Matiz, ar fi lucrat mai bine pe Renault. Daca i-au dat o Skoda Octavia, ar fi preferat un Tico. Ziaristul face prea mult teren pentru salariul pe care-l ia. La banii astia, ar trebui sa scrie un text venit pe o agentie de presa, sa stea vreo doua ore pe messenger si s-o intinda acasa. Economistul castiga mai mult, dar nu merita. La cat lucreaza, ar trebui sa-si permita o vacanta la Monte Carlo, o cabanuta la Bran si un BMW. Taximetristul merge degeaba. Ca sa-i renteze, ar trebui sa aiba 30.000 de lei pe kilometru. Din nefericire, clientii sunt de proasta calitate, n-ar plati atat. Profesorul e scarbit de sistemul de invatamant. Salariul e mic si copiii sunt prosti. In plus, sunt si mai bine imbracati ca el. Sa le ia ta-su meditator. Politistul lucreaza cu toate scursorile. Or, politistul e un tip finut, educat. Il deranjeaza. Ofiterul de armata stie ca un coleg de-al lui din NATO castiga mii de euro pe luna. Stresul in armata e mare. Probabil ca, in Romania, nici macar presedintele nu e multumit de slujba sa. In fond, in loc sa fie presedinte intr-o tara puternica, conduce un popor de cacat.


E-mail: corporatistu@gmail.com

Cautare

Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Dracu

CAPITAL

Ziarul Financiar

Prosport

Blog Status

Vizitatori:304.222
Insemnari:223
Comentarii:275
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare